MOAŞA NASTA

MOAŞA NASTA 293

Toată lumea îi spunea"Moaşe"deşi mai era în sat o moaşe cu diplomă, moaşa Marina. Nu ştiu şi nici nu cred că Moaşa Nasta avea altă diplomă decât experienţa vieţii dar mai toate femeile din sat pe ea o chemau când le venea sorocul. Drept este că nici eu nici alţi copii de seama mea nu ne puneam problema dece era aşa. Aşa era că aşa s-a pomenit! Şi gata! Când am deschis ochii în lume am cunoscut-o pe Moaşa când venea acasă să o"tragă"pe mama, căci aşa se numea masajul pe vremea aceia. Apoi când păştea pe zoana şuşelii vaca cu purcica şi cu cele două trei găini când se ducea la bucăţica ei de pământ la hotarul Negruleştilor. Odată am trecut şi eu pe acolo, habar n-am ce căutam că nu era la şuşea, era pe o uliţă, şi am văzut-o pe Moaşa în faţa unei coşere strângând nişte fân. Dar avea puţin fân că era locul mic. Se vede că îl strângea pentru iarnă.

Acum m-am prins eu dece păştea vaca pe zoană, că nu avea păşune. Şi de la Bârzeşti până la Negruleşti la locul ei facea vaca tobă de cât păştea. Stătea Moaşa în cur pe malul şuşelii şi torcea. Eu aşa o ştiu. Ba păscând vaca, ba mergând pe drum numai cu furca în brâu şi torcând ba lână (da mai rar) ba fuioare de cânepă. Şi acasă la ea când stătea pe laviţă în faţa casei, tot torcând o ştiu. Acuma casă e un fel de a zice că nu avea decât o odaie. E drept că destul de mare şi curată lună, dar o singură odaie. Afară, pe sub streşini, avea făcute din baniţe sparte cuibare de ouă şi în curticică (un fel de a spune curte) un gard aproape lipit de casă că nu avea loc. Abia o polată sub care ţinea vaca şi purcica. Peste drum de ea era casa lui nea Costică al Nastii -copilul ei-care de fapt se numea Petrescu dar toată lumea îl ştia de"Al Nastii”şi care era gospodar socotit, cu casă mare, cu acareturi şi cu pământ mult. Ştiu că avea o bucată mare chiar în Şuia, lipită de ograda noastră, plus alte bucăţi pe Fierbea, pe Pleşe şi nu mai ştiu pe unde. Şi era Costică un munte de om că şi oamenii înalţi din sat când stăteau de vorbă se uitau de jos în sus la el.

Nu-i vorbă că nici cu nenea Onică al Nastei (fratele lui nea Costică) nu mi-era ruşine, că şi el era înalt ca bradul deşi am auzit spunându-se de el că e înalt ca bradul şi prost ca gardul.

De unde o fi văzut Genică al Cozmei că era prost nea Onică nu ştiu.

MOAŞA NASTA 294

sat. Poate spunea aşa de necaz că nea Onică era cel mai bun cositor din

E drept că lui Nea Onică nu-i mergeau toate din plin ca lui Nea Costică, dar avea şi mulţi copii. Când începui să povestesc avea deja pe Fănica (leat cu mine) pe Mitu şi pe Nuţa şi pe urmă încă doi, başca treipatru care au murit mici fie la naştere fie după aia. Zic şi eu trei-patru dar cine ştie, poate i-au murit mai mulţi că nu le-am ţinut socoteală. Acuma nu ştiu de ce dar n-am văzut-o niciodată pe moaşa ducându-se pe la Costică. În schimb pe la Onică venea mereu. Ştiu că m-am pomenit de multe ori pe acolo că mă jucam cu Fănica şi chiar când nu eram acolo, când o auzeam pe Fănica miorlăind, ştiam că le-a luat pe cocoaşe de la moaşa. Că era tare neastâmpărată, degeaba îi spunea şi mumă-sa ţaţa Ioana şi moaşa: - Stăi mă Fănică mamă mereu! Dar ea nu stătea neam şi le încasa una-două. De fapt mai bine spuneam că atunci nu ştiam, că pe urmă am aflat toată tărăşenia. Moaşa Nasta a fost o femeie cu stare la viaţa ei. A avut bărbat socotit cu pământ mult, başca ce a adus ea zestre, da n-a avut parte de el săracu că a murit pe front în răzbelul din 16 şi a lăsat-o cu doi copii mici. După război a început paragina şi degeaba a avut pământ că nu se putea încropi. De măritat nu s-a mai măritat ca să nu-şi bage copii slugă la om străin care să vină la de-a gata în casă aranjată cu tot dichisul. Stăteau în casa în care stă nea Onică acum, peste drum de casa noastră. Casă mare cu două odăi jos plus pivniţă, magazie şi acareturi şi cu încă două odăi sus pe scară, că nu erau decât câteva case în sat cu odăi deasupra. Dar nu stătea nimeni. Numai de Crăciun şi de Paşti intrau în ele dacă veneau ceva rude ori cumetri. Când şi-a făcut casă nea Costică (făcut un fel de a spune că moaşa Nasta a vândut o curea de pământ în Fierbea de i-a făcut-o) moaşa s-a mutat la el, că Onică se înmulţise. Avea deja pe Fănica şi Mitu şi începuse să fie locul strâmt aşa că a făcut casă mare lui Costică şi au stat împreună. De ce, de ne ce,(eu nu ştiu că eram mic pe atunci şi erau lucruri ce se vorbeau în şoaptă şi ăi mari ne fereau pe noi ăi mici de afla lucruri grele) când Costică (când s-a însurat) a dat-o afară pe maică-sa din casă şi n-a mai vrut să ştie de ea, deşi moaşa începuse să mai câştige câte ceva cu moşitul,(adică nu era la mâna lui,) dar -cel puţin aşa zicea lumea-că era un zgripţuroi şi el şi nevastă-sa.

MOAŞA NASTA 295

Biata moaşa s-a văzut dintr-odată pe drumuri căci dăduse tot pământul copiilor. La Onică nu se putea duce căci se mai născuseră doi copii şi Onică o ducea greu, nu-i mergea în plin ca lui Costică, de aceia a şi plecat la munte la tăiat păduri. Gurile rele ziceau că de fapt Costică fiind prâslea era slăbiciunea moaşei-inimă de mamă-şi că l-a părtinit la împărţeală dându-i lui bucăţile cele mai mari şi mai bune. Ce o fi adevărat din toate astea nu ştiu că nu am stat să cercetez, dar eu nu cred că e aşa că şi Nea Onică avea bucaţi mari şi bune. Şi fâneţe pe piscul morii din Spinete şi ogradă în Pleşe şi pădure în Chicirlă başca casa cu loc mare care ducea din uliţă până în albia Otăsăului. Ori poate şi-o fi zis că a păţit-o odată că a dat-o afară nora din casă şi n-a mai vrut să înghită încăodată ruşinea. Eu nu cred că ţaţa Ioana avea suflet rău dar până nu stai cu omul laolaltă nu ştii la ce te poţi aştepta. Şi a început moaşa să-şi facă casă. Noroc că era vară şi cum avea mulţi copii moşiţi în sat s-au adunat bărbaţii şi femeile şi-au pus umăr la umăr şi în două săptămâni i-au ridicat casa. Casă!

O odaie! Dar a fost bună şi asta că avea moaşa rostul ei şi avea unde să pună capul şi să stea la adăpost. Ce cuţit înfipt până la plăsea în inima ei o fi avut când îşi vedea feciorul şi nora lăfăindu-se în dita-mai casă făcută pe sama ei şi ea stând într-o coşmelie, numai sufletul ei o fi ştiut.

Dar cu timpul s-a învăţat ca ţiganul cu scânteia şi trăia liniştită fără să aibă zi de zi viaţa otrăvită. Se pare că tare a suferit în ea săraca fără să spună la nimeni că a murit fără să-l ierte. Deşi nici nu avea cum să o facă deoarece Costică nu a venit la căpătâiul ei când era pe moarte.

Eu m-am pomenit cu moaşa păscând vaca pe zoană cu purcica şi găinile şi n-o să credeţi (că nici nu e de crezut) dar zău lui Dumnezeu că nu spun minciuni; vorbea moaşa cu vitele de când pleca de acasă până se întorcea. Stătea pe zoana şuşelii şi torcea, iar cu talpa piciorului drept scărpina pe burtă purcica care sforăia de plăcere şi se întorcea pe toate părţile grohăind dacă moaşa se oprea. Vaca, după ce păştea tot în jurul ei

MOAŞA NASTA 296

începea să rumege şi se uita lung la moaşa ca să se ridice să schimbe locul iar moaşa se ridica cu greu-amorţea săraca-striga găina care căuta râme prin fân şi se muta mai încolo. Ce făcea cu vaca când se ducea la moşit nu ştiu că nu aveam timp să mă gândesc la aşa ceva, eu aveam treburile mele. (Acum la bătrâneţe când am mult timp liber-chiar prea mult-şi când nopţile sunt infiorător de lungi mă gândesc în trecut şi despic firul de păr în patru.) Noroc că după câte am auzit cam noaptea năşteau femeile că îmi aduc aminte că odată am auzit femeile spunând că stătuse moaşa toată noaptea la Ghiorghiţa lui Gheorghe al lui Din când a născut-o pe Lina că a păţit rău că a pus-o de câteva ori în troaca cu apă fierbinte că nu putea naşte. De ce a făcut aşa nu ştiu-adică nu ştiam atunci-dar tot mi-am pus întrebarea cum au făcut că era şi noapte şi frig că era iarnă şi nu aveau decât o odaie-ştiu că am fost pe la ei că eram de o seamă cu Codin. Nu ştiam eu ce şi cum dar tot ştiam că e ceva mai acătării cu naşterea.

Unde or fi stat şi nea Gheorghe şi Codin şi Ilie şi Măria nu ştiu că nu aveau decât o odaie. E drept că atunci când intrai în casă dădeai într-o săliţă în care avea plita de gătit, dar era locul îngust că nu aveam loc nici Codin cu mine când mă duceam pe acolo dar mi-te atâta lume. Dar ce, era singura casă în cătun cu o singură odaie? Şi ce, nu năşteau femeile şi aşa? Şi ce, a murit cineva din asta? Şi la moaşa Nasta, deşi avea tot numai o odaie, nu se adunau şi câte 15-16 inşi de Sf. Vasile, să rupă moaşa colacul pe capul copilului moşit de ea în anul ăla? Că şi cu ruptul colacului e o poveste. Şi ce povestesc e adevărat că m-am pomenit de multe ori la moaşa de Sf. Vasile ba să-i duc câte ceva din bunătăţile pregătite de mama pentru sărbători -că deşi mă mărisem şi -mi tăiase colacul la vremea mea, mama continua să-i trimită întotdeauna de Crăciun, de Sf. Vasile şi de Paşti cozonac, tort şi alte bunătăţi -ba mă duceam şi numai aşa, să văd cum rupea colacii. Moaşa se aşeza pe un scaun fără spătar,-un taburet cum îi zicea mama-ori pe un scăunel cu trei picioare şi lua în braţe pruncul ţinându-l strâns între picioare să nu cadă dea-berbeleacul. Îi punea pe cap un colac împletit în şase având grije ca gaura colacului să intre bine pe căpşorul ţâncului (e drept că şi muma copilului -ori tas-o-îl ţineau pe după umeri.) Pe urmă moaşa rupea colacul în două drept pe locul unde era pus un ban de 100 de lei de argint (erau bani mulţi pe vremea aceia) şi-l dădea mamei copilului care la rândul ei îl dădea bărbatului şi el îl băga în chimir.

MOAŞA NASTA 297

Acuma nu ştiu de unde avea moaşa atâţia bani de argint că era femeie sărmană Cred mai curând că aduceau părinţii banii, dar ce să spun, nu ştiu. După aia se ridica moaşa de pe scăunel cu pruncul în braţe şi îl dădea de trei ori cu capul în tavan. Uite că uitai (uita -m -ar moartea cum ar fi zis Dina) că mi se pare că întâi îl dădea cu capul în tavan şi pe urmă îi rupea colacul. Dar oricum era tare frumos şi toată lumea râdea şi era o veselie adevărat ca la cumetrie, mai ales când erau mai mulţi copii de tăiat colacii. După ce rupea colacul şi lua banul moaşa tăia câte un codru şi îl împărţea. Întâi dădea la bunici-(dacă erau, dar mai de fiecare dată veneau şi bătrânii) pe urmă mamei (uite că pentru odată mai era şi femeia înaintea bărbatului) după aia tatălui -care era mândru şi fălos ca un cocoş ţanţoş -şi pe urmă la toată suflarea. După ce muiau în sare pâinea şi gustau câte o gură două, se aşezau la masă şi începea ospăţul. De ce făceau aşa nu ştiu, dar aşa făceau! Muiau pâinea în sare şi gustau. Acum, la trei mii de kilometri distanţă şi la aproape 70 de ani de când se petreceau aceste datini, mă întreb dacă acest obicei era pe toată suprafaţa ţării. În Bucureşti ştiu că exista (eu însumi participând amuzat la ruperea colacilor copiilor mei) dar în restul ţării nu ştiu. Poate obiceiul era numai în Oltenia şi Muntenia, în vechiul Regat cum se spunea. După ani de zile când aveam să lucrez la televiziune am fost de multe ori să înregistrez pe peliculă datini de Crăciun-Obiceiuri de Iarnă cum se numau pe acele timpuri. Şi deşi m-am aflat şi de Crăciun şi de Anul Nou şi în Maramureş şi în Moldova şi Bucovina, nu am văzut şi nu am auzit de tăierea colacilor pe capul copiilor. Şi spre ruşinea mea, deşi făceam parte din specialiştii în folclor, nu am căutat să aflu originea sau semnificaţia acestui obicei. Ba şi mai grav nici măcar nu mi-a mai revenit în memorie spectacolul care îmi încântase copilăria. Acum, depănând amintirile, am încercat să găsesc o explicaţie dar din multele supoziţii ce mi-au trecut prin minte, nu am găsit nici-una valabilă. Mai ales că aveam o tristă experienţă din anii căutărilor din tinereţea mea, că fără excepţie supoziţiile sau presupunerile asupra multor lucruri s-au dovedit sterpe. Tot explicaţia celor ce practicau obiceiul era valabilă. Mă întreb dacă se mai practică şi azi acest obicei(deşi nu văd dece nu) chiar dacă a trebuit să fie adaptat la condiţiile vremurilor de acum. Adică moneda să fie înlocuită cu o bancnotă iar colacul cu o pâine.

MOAŞA NASTA 298

Nu -mi aduc aminte ca măcar o singură dată să fi văzut că se rupea o pâine pe capul copilului. Nici cozonac sau alt înlocuitor. Probabil că făcea parte din explicaţia pe care nu am cunoscut-o niciodată ca să fie un colac impletit în şase. Fiind copil am văzut şi Pluguşor şi Vicleemuri şi Irozi şi colinde, ba îmi amintesc şi de o Vasâlcă, dar care a dispărut din folclor. Nici de Vasâlcă nu ştiu dacă se mai practica prin alte părţi sau numai în partea de sus a Olteniei, adică în zona Vâlcii. Cred că acest obicei a dispărut fiind practicat numai de ţigani. Îmi reamintesc de un Sf. Vasile(eram copil) când seara târziu (eu mă şi culcasem) a apărut o ceată de ţigani tineri care au intrat în casă într-o hărmălaie de nedescris şi într-un lătrat de câini de credeai că a venit ursul. Niciodată nu mi-am explicat dece când treceau ţiganii pe uliţă (dar ce zic ţigani, chiar unul singur dacă era) lătrau câinii de nu-i mai puteai potoli.) Au intrat în casă şi stăteau înghesuiţi unul în altul ca oile la strungă când îşi aşteaptă rândul la muls. Unul mustăcios şi cu mulţi nasturi strălucitori pe şubă ţinea pe o tavă o căpăţână de porc cu busuioc în gură iar ceilalţi au început să cânte. Nu-mi mai aduc bine aminte tot cântecul, dar o parte din el suna cam aşa: Sus la munte m-am suit Vasâlica mo Jir şi ghindă am halit, Vasâlica mo. Toată toamna am mâncat Vasâlica mo Şi frumos m-am îngrăşat, Vasâlica mo. La munte mi s-a urât Vasâlica mo Şi -n Bârzeşti am coborât Vasâlica mo. Gagiii când m-au văzut Vasâlica mo Pe mine au tăbărât Vasâlica moCu cuţâtu au sărit Vasâlica mo Şi pe loc m-au jugănit

MOAŞA NASTA 299

Vasâlica mo. Rumânii luară slănina Vasâlica mo Şi ţâgani căpăţâna Vasâlica mo. La anul şi la mulţi ani Să ne daţi şi nouă bani. Dar mă luai cu vorba şi mă depărtai de povestea moaşei. Toată lumea cunoştea povestea oului clocit subţioară. Asta s-a petrecut chiar în primul an când îşi făcuse căsuţa şi nu se încropise cum trebuie, se descurca cum da Dumnezeu. În primăvară căzuse cloşcă o găină primită plocon de la părinţii unui copil căreia moaşa îi tăiase colacul. Cum nu avea coteţ a bătut un piron în zidul de sub straşina casei şi a agăţat cu o sfoară o baniţă spartă în care a pus fân şi a încropit un cuibar de clocea cloţa. Acum nimeni nu ştie cum s-a făcut dar spre sfârşitul postului mare, tocmai cu câteva zile înainte de a ieşi puii din găoace (că se şi auzeau ciripind, că moaşa de două trei ori pe zi se ducea şi scotea câte un ou de sub cloţă şi îl punea la ureche să vadă dacă sunt vii-şi să vedeţi minunea după lume, că cloţa nu o ciupea, o lăsa) a venit vulpea şi a luat cloţa. Şi dacă ar fi luat numai cloţa treacă meargă că ar fi venit moaşa la mama sau la alte femei din sat şi ar fi împrumutat o cloţă că multe găini cădeau cloşte primăvara şi multă lume le punea la desclocit sub o baniţă până le treceau căldurile clocitului ca să înceapă să ouă că doar ştiţi şi dumneavoastră că atunci când găinile cad cloşte nu mai ouă. Cum o fi făcut şireata de a luat cloşca nu se ştie că era în cuibar chiar sub straşină. Că până şi moaşa păţea rău când umbla la cuibar. Trebuia să se ridice în vârful picioarelor. Nenea Sofian care era vânător vestit şi ştia multe din năravurile dihăniilor spunea că vulpile au un obicei de fac să cadă jos până şi curcile şi doar se ştie că curcile dorm pe crăci aproape de vârful copacilor.

Deci nu poate fi vorba ca să se urce vulpea după ele ca pisicile ori ca râşii. Cică vine vulpea tiptil tiptil noaptea ca să nu o audă stăpânii sau să o simtă câinii -moaşa nici nu avea câine că cine şi ce să-i fure-se aşează la rădăcina copacului şi dacă curcile ori găinile dorm, că sunt şi găini care dorm noaptea în copaci, râgîie cu ghiarele scoarţa copacului până se trezesc orătăniile. Vulpea atât aşteaptă.

MOAŞA NASTA 300

Cum simte că orătăniile s-au desmeticit şi se uită la rădăcina copacului să vadă ce e, se întoarce cu capul la coadă, apucă coada între dinţi şi începe să se învîrtească în cerc ca un spârnel pănă ce orătăniile ameţesc uitându-se şi cad jos zăpăcite. Vulpea atât aşeaptă. Hap şi pe-aci ţi-e drumul la vizuină. Că nu mănâncă niciodată măcăitoarele unde le prinde, le duce la vizuină. Dacă eretele căsăpeşte un cocoş mare şi neputând zbura cu el îl hărtăneşte în mijlocul ceairului printre celelalte găini până se satură, vulpea şi dihorul nu!

. Se duc în vizuinile lor. Cum o fi făcut păcătoasa de vulpe nu se ştie. Da după tărăşenia asta şi nenea Sofian şi nenea Dumitru lui Neciu şi moş Ion al Paicului (vânătorii noştri din sat) au dat iama în vulpi că n-au mai ţinut seama că nu mai era iarnă şi că blănurile vulpilor nu mai erau bune de nimic, au făcut prăpăd printre vulpi. Toţi copii ne rugam la Dumnezeu să fi fost împuşcată şi şireata care i-a luat cloţa moaşei. Partea proastă e că atunci când a căzut cloţa zăpăcită de morişca vulpii s-a răsturnat şi baniţa şi s-au prăvălit pe jos ouole de s-au spart. Când a auzit moaşa gălăgie şi a ieşit afară să vadă ce e (vulpea sărea gardul cu găina în gură) şi a văzut în lumina lunii(că era lună plină de lumina ca vara) ouole sparte pe jos s-a luat cu mâinile de cap. Dar ce era să mai facă? A încercat să adune ouole de prin curte dar toate erau sparte că se mai auzeau puii ciripind în găoci, că nu avuseseră timp să se răcească. - Bătute-ar Dumnezeu de jivină, că asta îmi mai trebuia! Şi-a zis în gând moaşa că nu avea obiceiul să vorbească singură ca Beşeldoaia ori ca Gaga din vârful Şuii.

Adică de vorbit vorbea mai tot timpul, da numai cu purcica cu vaca ori cu găina, dar acum de unde găină!.. A adunat găocile de la ouole sparte şi le-a aruncat în garniţa cu lături pentru purcică punând la loc fundul de lemn peste garniţă şi peste fund lespedea de piatră ca să nu ia vântul capacul ori să nu vină vr-un câine. Pe urmă a încercat să agaţe iar baniţa în cui, că se răsturnase când căzuse şi ce să vedeţi dumneavoastră? Pe fundul baniţei mai rămăsese un ou.

L-a luat moaşa şi l-a pus iute la ureche să vadă dacă mai trăieşte puiul că nu avusese timp să se răcească şi minunea după lume, puiul ciripea vesel habar neavând de ce se petrecuse cu cloţa şi cu ceilalţi pui. Moaşa l-a luat în podul palmei şi a întrat repede în casă: Ce să facă?

MOAŞA NASTA 301

Ştia ea că atunci când ies primii pui îi iei de sub cloşcă ca să nu calce cumva peste ei ori să nu iese de sub ea şi să moară de frig şi îi pui într-o căciulă veche într-un coş două trei zile până ies şi ceilalţi pui. Dacă nu ies timp de două trei zile toţi puii, atunci muţi ouole din care nu au ieşit puii sub o altă cloşcă. Dacă ai mai multe ouă, pui în căciula în are îi ţii la căldură nişte mălai ori scoţi puii pe o tavă şi le tai mărunt nişte brânză de vaci nesărată ori gălbenuş de ou fiert tare şi dai cu degetul lângă ciocurile lor în grămada cu mâncare. E râsul după lume când încep şi puii să dea cu ciocul până dau de gustul brânzei şi pe urmă nu mai e nevoie să baţi cu degetul că ciugulesc singuri. Asta ştia şi moaşa că doar făcuse de multe ori aşa când era la casa ei cu rosturile ei, dar erau puii ieşiţi din găoace. Acum ce să facă?

S-a gândit să spargă găoacea, dar dacă puiul nu era destul de crescut avea să moară şi păcat de Dumnezeu. Auzise ea la cucoana preoteasă că s-a făcut un fel de cuptor cam ca cuptorul de uscat prune în care pui ouole după ce le cauţi la lumânare să vezi dacă găinile au fost călcate şi le ţii la căldură timp de trei săptămâni întorcînd dimineaţa şi seara ouole pe toate părţile şi după trei săptămâni ies puii ca de sub cloşcă. Dar de unde să aibă moaşa cuptor de-i zice-după cum zicea cucoana-parcă incubator?. Stătea moaşa pe marginea patului cu oul în mână şi nu ştia ce să facă. Mâine-se gândea ea-o să-l ducă la cineva care are cloşte (la vremea asta toată lumea are) şi o să-l pună sub o cloşcă până o ieşii puiul...dar ce fac până mâine? Tot gândindu-se aşa, nu ştiu cum i-a trecut prin minte gândul ăl bun şi a pus oul sub subţioara de la braţul stâng(dece de la braţul stâng, numai Dumnezeu ştie, dar a căzut bine) zicându-şi că dacă doarme cu grije şi nu se întoarce pe partea ailaltă nu-l va sparge că omul nu ştie ce face când doarme. Răsturnată pe spate stătea şi nu putea să adoarmă gândindu-se cu ce a greşit la Dumnezeu să cadă pe capul ei atâtea belele... şi tocmai începuse să picotească când a auzit puiul ciripind subţioara ei. - Dăduşi de căldură, puiul mamei? Îţi e bine, hai? Lasă cu mama că o să te faci un cocoş voinic de ai să baţi toate vulpile ce o să vină la găinile tele... Şi a început moaşa să-i povestească toată tărăşenia. Moaşa vorbea şi puiul ciripea subţioara ei. Au stat aşa de vorbă până spre ziua când a furat-o somnul dar de unde era cătrănită şi amărâtă, tot vorbind cu puiul s-a înseninat la faţă ba şi un

MOAŞA NASTA 302

zâmbet i-a mijit în colţul gurii, ea care de atât amar de vreme uitase să mai zâmbească. Şi aşa a clocit moaşa Nasta puiul subţioară timp de patru zile până a ieşit din ghioace. Mergea moaşa pe zoană cu vaca şi cu purcica, mergea şi torcea cu puiul subţioară. Noroc că învăţându-se să-l ţină subţioara stângă, putea ţine şi furca având mâna dreaptă liberă să învârtească fusul ori să facă toate cele ce trebuiesc făcute pe lângă casă. Aşa că nu e de mirare că puiul o asculta mai dihai ca un copil. Ba când se făcuse cocoş falnic şi voinic, îmediat se sburlea şi sărea să o apere de i se părea că cineva se dă la ea. O ştiu pe propria mea piele căci am vrut să-l încerc(ştiam toată lumea povestea) şi m-am făcut că dau în moaşa dar nici n-am apucat să ridic bine mâna că m-am trezit cu cocoşul în spinare că de nu sărea moaşa, mă gherănea bine. Parcă o văd pe moaşa când pleca de acasă: ieşea întâi vaca rumegând şi abia mişcându-se de parcă nu stătuse culcată toată noaptea. E drept că mai avea două luni până să fete şi avea burta mare de mergea legănat pe drum de parcă era Lica lui Ţipar care de căte ori era cu burta la gură abia mergea pe drum la vale. După vacă ieşea purcica care nu ştiu cum făcea dar mereu se încurca între picioarele vacii când să iese pe poartă. Uneori mai lua câte un ghiont de la moaşa ori dacă se obrăznicea că parcă făcea dinadins în ciudă ca să încurce vaca, mai lua şi un picior în burtă. Cocoşelul nu era nevoie să iasă pe poartă că se făcea că ciugule fârâmiturile de mămăligă din curte până ieşea toată suflarea şi atunci cu un scurt fâlfâit de aripi sărea peste ulucă drept în mijlocul drumului. Moaşa înnoda cu o sfoară portiţa de pălimar şi aproape întotdeauna -nu ştiu dacă începuse să uite ori că de multe griji ce avea pe cap uita dacă închisese uşa la casă-se întorcea să vadă dacă a închis bine uşa să nu o deschidă vântul şi să intre vr-un câine, că de încuiat nici pomeneală. Acuma nici nu ştiu dacă avea cheie la uşe că îi dăduse un român uşa cu toc cu tot când şi-a făcut casa că el îşi făcuse casă nouă şi pusese şi giurgiuvele şi ferestre şi uşi noi că tăiase un nuc bătrân din care a făcut scânduri. Dar chiar dacă ar fi avut cheie, de ce să încuie? Că vorba Dinii, nu există broaşte ferecate pentru hoţi că ei au iarba fiarelor cu care pot desface cea mai meşterită încuietoare, deşi până şi noi copii ştiam că aşa zisa iarba fiarelor, era o sârmă îndoită de-i zicea şperaclu dar cu care şmecherii izbuteau să deschidă lacăte şi uşi. Dar pe la noi nu s-au pomenit hoţi de drumul mare ca unul Coroiu ce ataca prin

MOAŞA NASTA 303

Moldova sau Berilă ce era prin bălţile Brăilei şi care fura fete de bogătaşi şi fugea cu ele în stufărişul din delta Dunării şi nu dădea fata îndărăt decât pentru o mare sumă de bani. Lumea se ferea de noi copii când vorbeau de isprăvile lor şi spuneau că nici-o fată nu s-a mai întors aşa cum a plecat, că scria şi la Universul de chestia asta.. Da ce, poţi să ştii ce a fost dacă nu ai fost acolo să vezi cu ochii tăi? Pe la noi a fost un singur hoţ de drumul mare, unul Nicu Munteanu care ajunsese vestit pe trei judeţe de cum îi păcălea pe chiaburii şi moşierii pe care îi fura. Se zicea că lua de la bogaţi şi da la săraci. Aşa o fi fost, numai că am auzit de mulţi bogaţi pe care i-a jecmănit dar n-am auzit de nici-un sărac căruia să-i fi dat bani să-l scape de nevoi. Şontorogul de Bărţă zicea că nu vor oamenii să spună că i-a ajutat ca să nu vină păgubaşii să le ia îndărăt banii şi să nu-i bage la pârnaie jandarii că au fost înţeleşi cu el ori că şi mai rău,(Doamne iartă-mă,) l-au tăinuit pe la ei prin case când era căutat de potere.

Era o poveste cu Nicu Munteanu care era de prin părţile Horezului. Se zice că atunci când era mumă-sa borţoasă cu el prin luna cincea a început copilul să ţipe în burta măsii de se auzea pe uliţă şi nu tăcea neam. Atunci au zis babele că ăsta e un semn de la ursitoarele care nu au avut timp să-i hotărască viitorul când a rămas borţoasă şi că trebuie să îl întrebe ce vrea să fie în viaţă. Şi a început mumă-sa să-l întrebe; - Vrei să fii popă? Copilul ţipa ca în gură de şarpe. - Vrei să fii învăţător?

Nimic. - Vrei să te faci morar? A sărit cu gura o babă, se vede că visul ei era să aibe moară. - De unde. Şi a coninuat mumă-sa să-i zică toate meseriile din lume, dar degeaba. Deodată a sărit cu gura o babă cu gura pocită că mai bine îi lua Dumnezeu graiul şi s-a băgat în vorbă ca musca în curul calului: - Vrei să te faci hoţ de drumul mare? Şi copilul pe loc a tăcut. Şi hoţ s-a făcut când a ajuns mare. Ce o fi fost adevărat din toate estea nu ştiu că Dina avea o vorbă:"Foaie verde lobodă, gura lumii-i slobodă"şi nu o astupă decât pământul. Toţi bătrânii ziceau pufăind din pacul de tutun că s-a înrăit lumea de nu mai e de trăit în zia de azi. Că s-au înmulţit hoţii şi zarafii si perceptorii

MOAŞA NASTA 304

de numai în cimitir mai are omul linişte, dar liniştea de veci. că pe pământ nu mai e de trăit. Cum o fi fost altădată nu ştiu, dar trebuie să fi fost tare bine, trebuie să fi fost raiul pe pământ dacă azi poţi lăsa casa descuiată-şi nu numai moaşa o lăsa descuiată, (dar şi bunicul de la Bărbăteşti şi de la el ar fi avut hoţii ce să fure). da până şi ăi care se văitau că nu mai e de trăit, făceau la fel. Ba ca să nu piardă cheia dacă o ia cu el, ba că dacă vine nevasta înainte nu are pe unde intra în casă, mă rog găseau ei pricini să nu încuie şi slavă domnului că nimeni nu intra în casă în lipsa lor. Până şi ţiganii care toată lumea ştie că fură nu intrau în casă. Ei ciordeau găini ori alte orătănii de pe uliţă pe care le băgau ţigăncile pe sub fuste (ba şi de prin curţi dacă stăpânii nu erau acasă,) dar în case îşi cunoşteau lungul nasului şi nu intrau.

Ce-ar zice bătrânii de atunci dacă ar vedea ce se întâmplă azi?... *****

Ce ne plăcea nouă copiilor la moaşa e că ne primea întotdeauna când aveam vr-un necaz ori când vream să o întrebăm câte ceva şi care copil nu are mereu câte ceva de întrebat? Ăi mari nu aveau niciodată timp de noi. Ba ne şi vorbeau răstit când ne duceam la ei şi uneori, dacă erau necăjiţi,(şi mereu erau necăjiţi şi încruntaţi,) ne ziceau ceva de mamă şi ne mai dădeau şi câteva opinci la fund dar moaşa găsea mereu timp pentru noi; ba că aveam trântitură, ba că aveam gâlci, ba că am găsit bureţi şi nu ştiam dacă erau otrăviţi,(şerpeşti cum li se spunea,) ba câte şi mai câte. Când aveam trântitură,(adică dacă ni se aduna sânge roşu-da ce zic roşu, negru-la degetele de la picioare ori şi mai rău în talpă), iute la moaşa. Noi aşa ştiam că faci bubă rea dacă ai călcat pe locul unde s-a trântit un cal de căldură vara, ca aşa am auzit din bătrâni. Aşa o fi, nu o fi aşa, Dumnezeu ştie dar ne pomeneam din senin cu o roşaţă pe talpă care se mărea şi începea să ne mănânce de nici cu briceagul de te scărpinai nu alinai mâncărimea. După o zi două mâncărimea se schimba în usturime de ne scăpărau ochii şi ştiam că altă scăpare nu e decât moaşa. Nu ştiu dece copii ăilalţi nu se duceau la mumele lor, că trebuie să fi ştiut şi ele ce să facă. Eu ştiu dece nu mă duceam la mama că le-aş mai fi încasat pe spinare deoarece când plecam cu vacile ori la scăldat la râu, nu aveam voie să plec desculţ să nu mă înţep în mărăcini şi să fac bubatul negru-asta ştiam toţi ce

MOAŞA NASTA 305

înseamnă că am văzut-o pe Truica bătrână moartă de dalac sau bubat negru că era umflată şi neagră ca tăciunele. Dar cum să stai tu încălţat când toţi copii erau desculţi şi mai ales că prin zăvoi ori pe iaz unde ne duceam la scăldat trăgea şi reveneală? Nu puteam eu să fiu printre copii ca oaia neagră printre ţurcanele albe. Aşa că atunci când făceam trântitură, iute la moaşa. Câteodată ne era aşa de rău că nu mai puteam merge pe picioare şi ori încălecam pe câte un cal până la moaşa, ori ne duceam mai mulţi copii şi ne sprijineam unul pe altul. Moaşa cum ne vedea lăsa furca din brâu şi scotea din tulpan acul de siguranţă că-l avea mereu pregătit dar nu numai pentru trântiturile noastre ci pentru câte helea. De fapt ăsta era norocul nostru că dacă nu era acasă, ştiam unde o găseam, pe zoană. Şi dacă nu ar fi fost pregătită, ce ne făceam? Că ne usturau ochii de durere şi mâncărime. Nu ştiu cum da nu ni s-a întâmplat niciodată să nu dăm de ea, că nu a fost niciodată la moşit când făceam noi trântitură. Şi scotea moaşa acul apoi se aşeza pe marginea şanţului şoselii şi ne răsturna alături de ea luându-ne piciorul în poală. Pipăia încet talpa să găsească locul că de roşie era ea roşie talpa sau degetul, da moaşa trebuia să găsească moţul care era ca un vîrf de ac şi galben că făcuse şi puroi de nici nu se vedea de roşaţă. Noi am fi ţipat ca în gură de şarpe dar de ruşine ne ţineam. Când găsea locul scuipa pe deşt şi cu scuipatul curăţa locul de noroi ori de baligă şi pe urmă băga acul în moţ. Dar nu cu încetineală. Îl băga dintr-odată. Şi ieşea un sânge negru şi gros de ai fi zis că era închegat. Cum storcea oţâră locul ne lua mâncărimea cu mâna. Dar nu scăpam cu una cu două. Rupea de pe fusul cu lână toarsă un fir subţire ca aţa şi ne strângea bine deştul de se scurgea tot sângele negru. Mai rău păţea dacă era trântitura în talpă că nu ne putea lega aşa că se chinuia să stoarcă buboiul dar nu ne lăsa până nu era ea mulţumită. Îmi aduc aminte că odată am găsit-o pe zoană dar nu torcea, pe semne că nu mai avea lână ori cânepă de tors aşa că nu a mai avut aţă să ne lege. Da moaşa s-a descurcat. A despletit o bucăţică din frânghia din coarnele vacii, a tăiat-o cu dinţii că nu avea foarfecă cu ea iar nouă parcă ne-a luat Dumnezeu minţile că aveam bricege la noi, dar am uitat de ele. Şi până seara nici gând de trântitură, parcă nu avusesem niciodată nimic.

MOAŞA NASTA 306

Ca să nu mai vorbim de sughiţat. Da sughiţat-sughiţat, nu d-ăla de te apucă după ce prânzeşti şi ai mâncat hupit de te ia sughiţul care după ce bei o cană cu apă rece şi te baţi de două trei ori pe burtă trece, rămânând doar cu ruşinea că tot n-ai învăţat să mănânci omeneşte, dar scapi uşor. Nu, eu vorbesc de sughiţul păcatos care te ia din senin pe nepusă masă şi nu mai trece orice ai face. Poţi să bei şi un pahar cu apă rece în înghiţituri mici în timp ce spui rar TATĂL NOSTRU, ori să bei o carafă cu apă îndulcită cu miere dacă ai dacă nu şi cu zahăr, şi tot de geaba. Ba poţi să încerci (asta mai merge câteodată) să te apleci cu capul cât poţi de jos, până la podea dacă se poate cu capul între picioarele desfăcute şi să bei un pahar mare cu apă rece neâncepută, da să-l bei rar, în înghiţituri mici. Şi dacă nici aşa nu se opreşte sughiţul, iute înhamă caii la căruţă şi la moaşa pentrucă după două trei ceasuri de sughiţat este fleaşcă ca o baligă de vacă în ploaie de nici nu te mai poţi ţine pe picioare. A fost odată o întâmplare cu Vasile Vulpoi notarul primăriei că l-a apucat un sughiţ păcătos tocmai când venise în inspecţie Pretorul Plasei Horezului şi după vre-o trei ceasuri de sughiţat, că nici nu a fost în stare să explice daraverile pentru care venise Pretorul, acesta, om cu carte, ştia că poţi să şi mori din sughiţat şi se pare că nici Vasile nu era departe aşa că la luat în maşină şi glonţ la Râmnic la spital. Ce i-au făcut acolo numai Dumnezeu ştie, că Vasile prăpădit cum era nu a fost în stare să povestească nimic, dar tot a spus că s-au strâns toţi doctorii din spital, şi Negoiescu, si Georgescu ba şi Vlădescu de face operaţi. Se uitau unii la alţii şi îşi dădeau cu presupusul că e plexul, ba că e pancreasul ba cine mai ştie ce ziceau pe limba lor. Până la urmă i-au dat nişte nasturi de dormit şi au zis să aştepte până dimineaţa pentrucă cu somniferul tare pe care i l-au dat o să se liniştească.

De unde. Dimineaţa, mai mult mort decât viu, văzând că nu a putut închide ochii cu tot somniferul şi a sughiţat mereu, a trimis pe frati-său Costică ce venise cu el să se ducă la şoferul Trică să vină cu taxiul să-l ducă la moaşa. Cum a ajuns la Bârzeşti, moaşa abia mulsese vaca, norocul lui că nu plecase cu ea pe zoană la păscut ori că nu era plecată la moşit prin sat, moaşa l-a aşezat pe un scăunel, i-a pus mâna stângă pe frunte iar cu degetul gros de la mâna dreaptă la apăsat pe ceafă, unde e despicătura între cap şi gât, la creierul mic, de.! Da a apăsat vânjos, bărbăteşte.

L-a ţinut aşa preţ de a număra până la treizeci după care a început să mişte rotund deştul în gaura de sub creerul mic şi de unde Vasile parcă

MOAŞA NASTA 307

leşinase sau adormise, a oftat odată lung, a deschis ochii mari, şi... ăla a fost sughiţul. Moaşa i-a dat o ulcică cu laptele cald că abia îl mulsese ca să îşi măi vie în fire că bietul Vasile nu mâncase nimic de ieri şi nu se oprise neam din sughiţ. Am mai asistat de câteva ori când moaşa Nasta lua sughiţul cu mâna, dar nu mi-am închipuit niciodată ca la un interval de cincizeci de ani şi la trei mii de kilometrii distanţă aveam să încerc cu succes să opresc şi eu sughiţul cuiva şi încă cui, chiar ficei patronului pentru care filmam. Într-o pauză de filmare m-am dus să discut cu patronul o problemă de protocol şi când am intrat în birou, era agitaţie mare. Fica patronului-o tânără de 28 de ani care abia îşi terminase studiile şi venise să preia afacerile tatălui, era într-o criză acută de sughiţ care dura de la miezul nopţii. Era prăbuşită pe un fotoliu şi înconjurată de doi medici care îi facuseră injecţii calmante fără nici-un rezultat. Nu ştiu ce demon a vorbit în locul meu şi m-a făcut să zic: - Îmi permiteţi şi mie să încerc?

La care toate capetele s-au întors spre mine deoarece eram cunoscut ca regizor artistic şi cameraman, nu medic. - Sunteţi magnetizor? - Neştiind cam cu ce se mănâncă magnetizarea, am clătinat din cap şi în stânga şi în dreapta, în aşa fel că putea fi intrepretat şi da şi nu, aşa că fiecare putea alege ce îi convenea. - Sunteţi Gherisor? (Vindecător) - Sunteţi Maribu?(Vrăjitor!) - Lăsaţi-l să încerce căci în tot cazul nu mai am nimic de pierdut. Şi am încercat, căutând să-mi aduc aminte cam cum făcuse moaşa şi cum mai făcusem şi eu cu mulţi ani în urmă când tânăr teribilos am avut norocul să opresc la câţva colegi de facultate sughiţul. Dar asta era în Bucureşti, cu 30 de ani în urmă.

Acum eram la Paris. Şi cine îmi era pacienta!

Fata patronului!.

M-am apropiat de Limor (Limor se numea) i-am îndreptat capul căci îi căzuse în faţă de eforturile sughiţului, i-am sprijinit fruntea cu mâna stângă (cum făcea moaşa) iar cu degetul gros de la mâna dreaptă am încerput să-i masez uşor cerebelul. După câteva pase am simţit că era pe cale să adoarmă (ca Vulpoi) şi atunci am apăsat puternic chiar în despicătură şi exact ca Vasile Vulpoi Limor a oftat adânc, a deschis ochii şi a spus zâmbind.

MOAŞA NASTA 308

- Mi-a luat cu mâna. Şi într-un elan care nu îi prea era în obicei, s-a ridicat şi m-a sărutat în râsetele întregii asistente.

Asta a fost singura plată pe care am primit-o în viaţa mea pentru aportul meu ştiinţific în ale medicinei, deşi sincer să fiu aş fi preferat să fi primit un cec. Cel mai intrigaţi erai cei doi medici care nu puteau înţelege cum am procedat şi insistau să le dau reţeta. - Este un truc pe care l-am învăţat acum cinzeci de ani de la Moaşa Nasta. - Moaşe, vraci, megnetizor şi tot ce vreţi în micul meu sătuc de munte cu 142 de case şi 430 de suflete Un sătuc la trei mii de kilometri de Parisul Oraş Lumină, Parisul care are tot ce ştiinţa şi tehnica a realizat dar care nu conoaşte "VRĂJILE LUI MOAŞA NASTA.” Ori cu bureţii! Marea noastră plăcere era să căutăm şi să culegem bureţi dar dandanaua era că nu-i cunoşteam pe toţi. Când era vorba de"STRIGĂ"care creştea pe nuci ori din cei ce creşteau pe fagi şi care erau buni de murături, nu aveam treabă. Dar ce te făceai dacă găseai"SPURCACI"care erau amestecaţi cu bureţii"ŞERPEŞTI"şi semănau ca două picături de apa uni cu alţii? Că dacă te punea necuratul să greşeşti şi să iei chiar şi numai unul şerpesc, adio mamă. Cimitirul te mănâncă. Nu mai are cine ce să-ţi facă. Mai ales dacă mănânci seara şi te ia otrava în somn. Până să te desmeticeşti, te ia sughiţul şi mori în chinuri şi urli de s-aude în tot satul. Ştiu că aşa a păţit Varvara lui Fărcaşu de a murit ca un câine până dimineaţa. Când ne duceam la moaşa să ni-i aleagă, ne punea să răsturnăm giacurile pe masă iar ăi care nu aveau traistă să le scoată din sân şi ea îi alegea. Nu ştiu cum se face dar eu niciodată nu am ajuns să culeg bureţi fără să iau şi otrăvitori deşi moaşa Nasta spunea mereu: - Vali mamă, tale (niciodată moaşa nu zicea nimănui pe nume, fie bărbat, femeie ori copil zicea"tale"adică pe scurt de la matale, sau dumneatale) nu vezi că spurcacii sunt albi cu cinci puncte roşii iar şerpeştii sunt roşii cu cinci puncte albe? Aşa o fi. Dar de bucurie că găseşte bureţi, mai stai să numeri petele roşii sau albe? Şi mai sunt şi amestecaţi; ba spurcacii printre şerpeşti, ba şerpeştii printre spurcaci.

MOAŞA NASTA 309

Că parcă fac dinadins să ne amărască viaţa. Păcătoşii de Codin al lui Foartă ori Nicu Tătaru nu greşeau niciodată, că de multe ori îmi era necaz că mereu ăilalţi copii erau mai buni ca mine. Ba călăreau mai bine, ba împiedicau caii cât ai zice peşte, ba prindeau fâţele cu mâna de parcă le luau din oală ba şi la şcoală desenau mai frumos ca mine. Ori cântau de ai fi tot stat să-i asculţi. Ori câte şi mai câte că eu mereu eram de coada căruţii. Şi râsul de pe lume e că atunci când mă duceam acasă cu bureţii mama nu avea încredere în mine(de unde să ştie că fusesem cu ei la moaşa) şi îi punea într-un lighian peste care punea apă şi arunca un ban de argint şi dacă nu coclea banul, erau bureţii buni. Bineînţeles că banul nu coclea niciodată deşi de multe ori îmi venea să pun şi un burete şerpesc să văd eu dacă cocleşte banul dar îmi părea rău să stric bunătatea de bureţi după care mă zgârâiasem prin mărăcini pe coastă până să-i culeg. Ori când aveam gâlci(amigdalită cum spunea mama) tot la moaşa veneau mumele cu pruncii că erau roşii în gât şi nici nu mai puteau răsufla ori vorbi, başca că aveau fierbinţeli mari. Ştiu că au adus-o şi la mine odată iarna că năduşisem dându-mă cu sania şi răcisem dar nu am venit acasă să mă schimb am stat cu rufele ude până s-au uscat pe mine şi gata gâlcile. Cum era zăpadă mare nu puteau să mă ducă cu sania la Râmnic la doctor. Moaşa a venit, şi-a scos broboada că iarna umbla cu broboabă, -o broboabă mare de lână albă de se lega cu ea la cap dar era mare că pe urmă o petrecea pe după umeri şi o încheia la spate de n-avea treabă nici pe gerul Bobotezii -şi s-a pus pe treabă.

S-a spălat pe mâini cu ţuică şi pe urmă aşa udă de ţuică cum era a venit la mine şi mi-a deschis gura de s-a uitat în gâtul meu de m-am înecat de mirosul ţuicii şi am început să strănut. Moaşa s-a speriat de ce galben eram în gât că se umflaseră gâlcile şi erau pline de puroi. A cerut Dinii sare şi Dina i-a adus solniţa. Dar nu era bună că era pisată mărunt. Moaşa avea nevoie de sare mare, ca pentru murături ori de pus pe slănină înainte de a o afuma. Cum nu avea decât bolovani, până a spart Dina un bolovan cu toporul şi l-a pus în piuă de a început să-l piseze, mama s-a aşezat la taclale cu moaşa să mai afle ce mai e nou prin sat iar eu mă făcusem ghem de frică că nu ştiam ce face cu sarea dar ce, aveam curaj să zic ceva? Doar mama îmi spusese să vin acasă dacă năduşesc să mă schimb. Aşa de frică mi-era că habar n-am ce-au vorbit, de parcă nu aş fi fost acolo.

MOAŞA NASTA 310

Odată sarea pisată moaşa s-a mai spălat odată pe mâini apoi a băgat deştul mare în sare, a venit la mine şi m-a pus să deschid gura, da ţinea degetul cu sare la spate. Neştiind ce mă aşteaptă am deschis gura, dar numai pe jumătate. - Mai mare! A zis moaşa. Dar eu şi de frică şi că nu puteam să o deschid, am mai deschis-o numai puţin. - Mai mare mamă, să văd ce e înăuntru. La care mama a intervenit autoritară ca de obicei. - Lasă moaşe că o să deschidă el acum o gură cât o şură Şi şi-a suflecat mânecile de la jerseu. Cum ştiam ce înseamnă asta, am deschis larg gura. Moaşa atât a aşteptat. A băgat degetul în gâtul meu iar cu mâna stângă îmi sprijinea capul că nici nu puteam mişca şi a început să-mi frece gâlcile de pârâiau când le spărgea cu sarea. Eu n-am putut nici să mă mişc nici să ţip. Am rămas ca trăznit cu gura căscată şi ochii holbaţi până ce şi-a scos moaşa degetul din gâtul meu şi pe urmă am auzit-o pe moaşa: - Gata Vali mamă, scăpaşi de greu. Acum scuipă tot veninul în lighian. Uşor de spus, dar ce să scuip? Că -mi era gura bocnă de sare şi de durere era să-mi iasă ochii din cap. M-am ţinut cu mâinile de gât şi uşor uşor am început să scuip. Avea dreptate moaşa că numai venin scuipam. Până să pună Dina masa că au oprit-o şi pe moaşa să mănânce împreună-mai ales că venise şi tata de la biserică-eu am adormit şi nu mai ştiu nimic. Şi tot la moaşa veneau mumele cu plozii cărora le venise vremea să meargă la şcoală că le cântase piţigoiul şi tot se mai slobozeau noaptea în pat

Era cât pe-aci să o cheme pe moaşa şi la mine-înţelegeţi de ce-dar ştiind ce mă aştepta mă duceam înainte de culcare la W. C. şi nici nu mai beam apă seara. Aşa că nu a mai fost nevoie să mă doftoricească. Acuma despre ce fel de doftoriceală e vorba ar putea să spună şi Titu şi Codin şi Tăchină şi Culice şi mai toţi copii din sat (Uite că nu ştiu cum era cu fetele că nu am auzit să fi fost doftoricite şi fete. Ori or fi fost la moaşa în sicret să nu ştim noi băieţii.). Deşi eu am scăpat de doftoriceală, ştiam şi eu ca toţi copii ceilalţi ce te aşteaptă dacă ostenit de joaca de peste

MOAŞA NASTA 311

zi te visezi noaptea că eşti la privată ori că te iei la întrecere pe zăvoi care face mai departe şi te slobozeşti în pat. Dar moaşa avea leac şi pentru asta şi foarte rar a trebuit să mai facă încă odată doftoriceala. Venea muma cu ţâncul care de ruşine stătea cu capul în jos şi se uita pieziş iar moaşa nici nu era nevoie să întrebe ce nevoie îi aduce că se prindea iute de ce era vorba. Lua un ciot de mătură ce era agăţată de un cui sub straşină alături de cuibare şi îl punea pe foc pe pirostrii. Dacă nu era focul făcut, punea ţâncul să aprindă focul şi până se aţâţa, muierile stăteau de vorbă. Odată vâlvâtăile crescute, punea mătura pe foc şi când luau foc bine firele de la mătură, lua ţâncul pe după gât, îl băga cu capul între picioare şi începea să-i dea la cur cu mătura aprinsă.. Nu pot să spun ce ţipa pruncul de sperietură. Păi era puţin lucru să simţi că-ţi ia fundul foc? Acuma nu ştiu dacă de sperietură, de ruşine ori de frică să nu mai aprindă odată mătura pentru tine, dar din ziua aia s-a terminat cu slobozitul în pat.

Mitu lui Tache a zis că el n-a dormit trei nopţi de frică să nu se scape în aşternut.. Şi tot la moaşa ne duceam să întrebăm dacă e adevărat că viezurii se reped la om de-i mănîncă boaşele iar la femei ţâţele. Că ne speriasem rău când a venit prăpăstiosul de Mărin al lui Liţă să ne spună că la Stoeneşti a sărit un viezure în pieptul unei femei să-i mânce ţâţele da noroc că a trecut un om cu căruţa cu fân şi a sărit cu furca de a apărat femeia. Ori să o întrebăm dacă e adevărat că vara în nopţile fără lună joacă flăcările pe Fierbea şi că e adevărat ce se spune că ar fi galbeni de aur îngropaţi de haiduci. Că haiducii au uitat unde i-au ascuns ori au fost omor âţi de potere şi au rămas banii îngropaţi şi din când în când ies flăcări din ei. Moaşa ne asculta şi de fiecare dată ne spunea ce ştia. Nu făcea că ăilalţi pe care când îi întrebam ne răspundea la toate întrebările una şi bună: - Aşa a vrut Dumnezeu! Da până la urmă ne-am prins că spuneau aşa ori că nu ştiau ce să spună ori ca să scape de noi. Îmi aduc aminte că odată ne-am dus o şleahtă întreagă (că am lăsat vacile singure pe zăvoi de au dat buzna în lucerna lui Nae Şchiopu) să ne spună cum se caută apă cu o creangă de alun. Că venise tot palavragiul de Marin al lui Liţă să ne povestească că văzuse el prin părţile Maglavitului unde fusese la vale cu taică-său cu nuci de Păresimi că era unul care căuta apă cu o creangă de alun. Dar nu a fost în stare să ne povestească ce şi cum. Acum lasă că nici nu prea era ceva de capul lui că dacă vedea ceva

MOAŞA NASTA 312

rămânea cu gura căscată ca proasta în târg când s-a văzut în oglindă şi nu ştia nimic să spună ce şi cum. A încercat ea moaşa Nasta să ne povestească dar era atâta hărmălaie că fiecare sărea cu gura în loc să stea să asculte aşa că moaşa a pus sfoara la poartă şi a plecat cu noi să ne arate. Acuma nu ştiu ce a fost şi în mintea ei să se pună la mintea noastră dar a mers cu noi până în Chicirlă că acolo erau tufe de aluni tineri şi a ales o cracă de avea ramurile ca braţele unui plug, adică una mai lungă din care se porneau două mai tinere şi a tăiat-o cu custura, că moaşa avea întotdeauna la brâu, sub bete, o custură. Noi toţi cu bricegile pe tufele de alun. Bine înţeles eu am rămas tot de coada căruţei că am ales cea mai prăpădită cracă. Am făcut ca moaşa adică am tăiat crăcile de le ţineam în mâini exact ca coarnele plugului. Am coborit Chicirla -mergea moaşa de parcă era fată de măritat, nu muiere bătrână-şi cum am ajuns în zăvoi a domolit pasul şi a întins craca înaintea ei exact ca plugul. Mergea-încet, ca melcul. Făcea câte un pas, rămânând cu piciorul ridicat ca Rex, câinele de vânătoare al lui nenea Sofian când era la vânat fazani. De ce făcea aşa nu ştiu! Noi, grămadă după moaşa şi de unde nu ne stătea guriţa toată ziua, acum puteai asculta musca, aşa ne luase Dumnezeu graiul. Eram numai ochi şi urechi la ce făcea ea. Dacă ne-ar fi văzut cineva s-ar fi stricat de râs cum mergeam toţi într-un picior şi ne uitam ţintă la alunul din mâna ei să vedem când o să se aplece craca cu vârful până aproape de pământ-aşa ne spusese Mărin că văzuse la Maglavid-semn că e apă. De câteva ori s-a oprit moaşa cu piciorul ridicat că noi luaţi pe nepregătite cât pe-aci să cădem grămadă. Până la urmă am văzut că vârful crăcii a început să se mişte în mâna moaşei, semn că era apă. Moaşa s-a oprit, s-a îndreptat de şale-cred şi eu de cât mersese ca berzele într-un picior-şi a zis: - Uite ici trebuie să fie apă! - Noi ne uitam unul la altul că la noi nu mişcase craca, dar dintr-odată au început să ne bâţâie la toţi crăcile în mână că a început moaşa să râdă că şi-a dat seama că ne făceam că ne tremură crăile ca să ne dăm mari că am găsit şi noi apă. Toate bune şi frumoase, dar de unde sapă şi lopată ca să săpăm să dăm de apă? Că a zis ea moaşa că e apă, da nu ştie la ce adâncime. Trică al lui Bucioi cu Nicu lui Fleaşcă şi Codin al Paicului au început să scarmene pământul cu ghiarele şi la nici o palmă s-a umezit pământul de am început toţi să ţipăm:

MOAŞA NASTA 313

- Apă bă fraţilor, apă! Acuma drept e că eram în zăvoi la câţva paşi de glăvociul ce venea dela Negruleşti dar pentru noi era sfânt: Moaşa găsise cu craca de alun apă.

Ne-am jurat ca a doua zi când veneam cu vacile la păscut să aducem lopeţi şi casmale ca să săpăm mai adânc să facem o fântână. Pozna asta se întâmplase într-o Duminică spre norocul nostru şi al Moaşei că altfel ne-ar fi văzut lumea cum ţopăiam într-un picior şi am fi ajuns de povestea satului. Nici până azi nu ştiu dacă vreunul dintre noi a venit a doua zi cu sapa ca să sape să dea de izvor că ne-am luat cu alte poveşti. Dar chiar dacă vreunul a venit şi nu a găsit nimic a tăcut chitic. Îmi aduc aminte că zvăpăiaţi de copii ce eram, când ne duceam cu vacile în loc să stăm lângă ele să nu scape în lucernă ori să-şi bage boturile în porumb, noi ne ţineam de drăcii. Nu ştiu care deştept a venit într-o zi să ne spună că dacă băgăm furnici roşii în găurile făcute de greieri ca să stea ascunşi ziua, că numai de seara până dimineaţa cântau şi ziua dormeau, ies greeri chiauni din găurile lor. Gata taică. Fiecare să caute găuri de greeri. Nu era greu că era câmpul plin de găuri numai să ştii să le cauţi. La început mi-a fost greu dar trăgând cu coada ochiului la fârtaţii mei,m-am prins şi eu. După ce am găsit găurile, hai la căutat un muşuroi de furnici roşii. Nici asta nu era greu că era câmpul plin de muşuroaie, mai ales pe sub anini. Luam fiecare câte o furnică-două în mână şi iute la gaură. Dacă aveai bafta să te pişte furnica, era norocul tău.. Odată ajunşi la găurile greerilor, băgam furnicile şi până a număra la trei ieşeau greeri căpii de cap şi umblau ca besmeticii prin iarbă.

N-am înţeles niciodată (de fapt nici nu ne puneam atunci întrebarea) dece nu se duceau furnicile singure peste greeri şi trebuia să le ducem noi? Când am întrebat-o pe moaşa a rămas o clipă pe gânduri-se vede treaba că nu prea ştia nici ea ce să spună-şi pentru prima dată când am auzit-o zicând ca Dina când vrea să scape de mine că o tot pisam la cap ori poate că nu ştia nici ea: - Aşa o fi lăsat Dumnezeu!. Tot din năzbâtâie noastre de copii era când aduceam pe Maica Domnului. - Nu râdeţi că nu e de râs. Vara când începea să se coacă fânul dar când paiele încă nu erau uscate, găseam câte un fir de barba ursului (din ăla din care când îl rupi

MOAŞA NASTA 314

iese o zamă albă groasă, cam ca laptele) apoi rupeam un pai potrivit de copt şi făceam o buclă din el, ca un laţ de prins iepuri sau şi mai bine ca un şbilţ de prins câinii, da nu mare, atât cât să o băgăm în gură şi să facem din scuipat un fel de pojghiţă ca un geam. Băgam paiul în gură cu mâna stângă şi după ce îl scoteam, cu mâna dreaptă puneam o picătură de zamă pe scuipatul din pai, dar cu grije ca să nu spargem scuipatul şi pe loc se colora scuipatul în toate felurile că îl ţineam în soare. De fapt dacă nu era soare nu mergea treaba, dar vare era mereu soare. Şi dacă dădea Dumnezeu ca să se formeze nişte desene care aduceau cu o icoană din biserică, începeam să strigăm: - Fraţilor, date norocul peste mine, apăru Maica Domnului. Uneori ne duceam cu firul de barba ursului şi cu paiul să arătăm şi moaşei pe Maica Domnului şi tare se bucura că ne-am gândit la ea. Dar ce, ea nu se gândea la noi când desfăcea un jurnal în care avea împăturită halva şi ne dădea şi nouă câte un drob? Ba uneori ne duceam câte doi trei, după cum se nimerea, să ne lăudăm şi să-i arătăm cum făceam cârstei ori mătăuze ori morişti din răgaci. Uite mă prind că habar n-aveţi ce e aia. Primăvara după ce se alegeau florile pe copaci şi rămâneau fructele mititele, se găseau pe pruni (Nu ştiu de ce numai pe pruni, dar aşa era. Poate că"Aşa a vrut Dumnezeu"să fie numai pe pruni. Ori poate or mai fi fost şi pe alţi copaci dar nu ştiam noi.) nişte gândaci mari, cafenii, cam de două ori cât viespile. Cam odată şi jumătate cât bondarii. Noi îi prindeam că nici nu era greu. Scuturam prunii şi cădeau cu grămada. Dar trebuia să-i scuturăm dimineaţa până să încălzească soarele, că pe urmă dacă se încălzea, zburau. Luam gândacii de le zicea răgăci şi le rupeam un picior din spate apoi înfigeam un ac cu gămălie (cu asta eu aprovizionam toată suflarea că luam de la mama din maşina de cusut unde le ţinea când cosea să însăileze vr-un tiv şi cum avea o grămadă, nu se cunoştea) şi capătul celălalt al acului îl legam cu o sforicică subţire de un băţ la care îi făceam o măciulie ca la biciuşcă să nu fugă aţa. Apoi învărteam băţul ca pe mătăuz de câteva ori până începea să zboare răgacea şi pe urmă se învârtea singură ca morişca ori ca titirezul. Noi ne întreceam care are cea mai voinică răgace să se învârtească cel mai mult şi mai repede şi ne duceam şi la moaşa şi ca să ne fălim cât de grozavi eram noi dar şi ca să-i facem o bucurie că dacă ne adunam patru cinci copii, când se învârteau răgăcile era un zumzet mai mare dragul. Acuma nu ştiu de ce dar moaşa nu ne certa dece facem aşa, ea care se supăra rău pe noi dacă legam o tinichea de coada vr-unui câine ori dacă prindeam vre-o păsărică.

MOAŞA NASTA 315

Nu mai vorbesc dacă ne afla că am prins o rândunică nu mai aveam ce căuta pe la ea până uita. Poate nu se supăra fiindcă răgăcile astea făceau rău la pruni că mâncau prunele care abia se alesăseră din flori. Numai că unii dintre noi nu ne mulţumeam să scuturăm prunii, ne mai şi urcam în ei dacă nu cădeau răgăcile şi ne alegeam cu nişte jupuituri sau zgârâituri de mama focului. Şi dacă ar fi fost numai cu răgăcile ar fi fost bine dar ne zgârâiam şi când culegeam mure sau smeură ori când ne tăiam în custură şi atunci iute la moaşa. Cum stătea într-un smârc de zăvoi şi cum zăvoiul ţinea umezeală, avea în jurul casei numai tufe de boz ori de rostopastă iar dacă se terminau tufele de rostopastă trimetea împricinaţii să culeagă de sub punte că era plin tot malul râului. Acuma nu ştiu dacă şi dumneavoastră ştiţi ce e rostopasta. E o buruiană care creşte după cum spusei la umezeală, dar nu peste tot. Pe câmpie ori unde e cald rău nu creşte, nici unde e prea frig. Are frunzele cam ca de spânj şi tufa e cam cât o tufă de căpşuni. Chiar şi tijele sunt ca ale căpşunii. Dar toată socoteala este în ce e în tije. Tija trebuie ruptă cât mai de la rădăcină că acolo are cea mai multă zeamă. O zeamă galbenă care după puţin timp devine roşie şi miroase tare. Nu ştiam noi a ce miroase, dar ne muta nasul din loc. Pe urmă am aflat că miroase a iod, aşa cum miroase şi coaja de pe nucă când e verde şi încă nu se ghioace. Ori cum miroase când întri în Govora şi te apropii de băi că băile sunt cu iod, bune pentru reumatism. Moaşa lua câteva tiji de rostopastă şi după ce ne trimetea să ne spălăm la râu că trecea prin spatele casei, rupea tija şi o strângea cu buricele deştelor până începea să muştească bine zama galbenă şi o punea pe zgârâitură. Când atingea gălbitura zgârâitura te ustura de-ţi ieşeau ochii din cap. Da nu dura mult, că până rupea altă tije nici nu mai simţeai nimic şi deşi mai punea moaşa de câteva ori zamă pe zgârâitură nu mai aveai treabă. Nici n-ai fi avut timp să spui Tatăl Nostru că gălbitura se schimba în roşu da un roşu aprins ca sângele şi se şi făcea zgaibă de ai fi zis că era de trei zile zgârâitura. - Gata mamă, dar aveţi grije să nu zgâmâiţi locul să rupeţi zgaiba până piomâine că dacă veniţi iar la mine o să pun sare pe bubă înainte de a pune rostopastă că mai am şi altele de făcut nu stau numai de curul vostru. Zicea ea aşa moaşa ca să ne sperie, dar nu avea inima aia. Tare mă întrebam cum de era totul lună la moaşa în casă şi toate rufele albe ca laptele că parcă consuma doi codri de săpun pe săptămână.

MOAŞA NASTA 316

Mă luă gura pe dinainte şi zisăi codrii cum se zice pe la noi la călupul de săpun că nu am văzut-o niciodată să pună cazanul de aramă de făcut săpun. De fapt nici nu mai avea cazan că unul îl dăduse lui Nea Onică iar celălalt rămăsese la Costică Şi ca să faci săpun ai nevoie de sodă caustică-şi e scumpă şi se găseşte greu, numai la Gruia în piaţă la Râmnic-şi de multă grăsime râncedă şi mai ales de multe lemne. Şi moaşa de unde lemne? Că şi pentru iarnă aducea cu căpătâiul de pe Chicirlă ori de pe Valea Moşului din crăcile rupte din copaci de furtună. Că la noi acasă deşi aveam de toate era o poveste întreagă cu făcutul săpunului. În primul rând nu te puteai apuca de făcut săpun dacă nu aveai destulă grăsime.

La noi se găsea că tot zgăul ce rămânea de la fripturi şi jumările de porc ce râncezeau, ba şi slănina dacă se râncezea, se puneau în căldarea de aramă care era costorită în fiecare an ca să nu coclească. Ba îmi aduc aminte că odată uitaseră pielea unui viţel sub şopru şi cum nu o preparaseră -adică să o bată în cuie pe scânduri şi să o săreze până se svânta ca să o dea la cojocar -a făcut viermi şi ca să nu o arunce că era păcat de dumnezeu de bunătate de blană, au pus-o la săpun. Mare tevatură era şi cu săpunul ăsta că numai la făcut bulionul sau magiunul era atâta muncă. Trebuia să ai un cazan mare, da mare de tot de aramă, unul făcut dintr-un cazan de ţuică de 5-6 vedre dar care se subţiase de atâta stat pe foc şi nu mai era bun de făcut ţuică.

Puneai cazanul pe pirostrii (vă daţi seama ce pirostrii mari trebuia să ai că mulţi vecini veneau la noi să împrumute când aveau nevoie) şi răsturnai cam două garniţe de apă în cazan după care aduceai căldarea cu grăsime şi o puneai peste apă. Apoi aţâţai focul. După o bună bucată de timp când începea să fiarbă apa începeai să mesteci cu o lopată cât toate zilele, că trebuia să stai departe de cazan că te opăreai mai ales când puneai soda. Focul trebuia să fie întreţinut mereu şi partea proastă e că mama nu ne lăsa să punem lemne groase, le ţinea pentru iarnă, trebuia să punem pe foc numai vreascuri. Şi vreascurile se treceau repede. Făceau vâlvâtaie mare dar se treceau una două. Deci trebuia mereu să vii cu braţul de surcele de după magazie căci mama nu punea niciodată cazanul de făcut săpun sub magazie şi nici

MOAŞA NASTA 317

măcar sub şopru că spunea că atunci când se pune soda se fac nişte aburi care te înneacă şi mori dacă e închis locul unde lucrezi. De aceia se punea cazanul vara când era secetă dar partea proastă e că vara era cald şi trebuia să stai de dimineaţa până la scăpătatul soarelui lângă cazan că era migălos de făcut săpunul. Ce ştiţi dumneavoastră azi când vă duceţi la magazin şi cumpăraţi săpun de diferite culori şi cu diferite parfumuri ce greu se face săpunul? Păi şi noi, fiindcă veni vorba de culori şi de miros, şi noi puneam după ce aruncam sodă în cazan mătreci (nişte buruieni ce creşteau pe pisc ca să coloreze săpunul în verde că altfel ieşea alb) ori busuioc şi mentă ca să miroase frumos. Da, dar până atunci te prăjeai pe toate părţile mestecând în cazan. Şi nu ştiu cum necuratului se făcea că fumul venea tot în partea în care mestecai. De geaba dădeai ocol cazanului. Dacă puneai surcele pe foc-şi trebuiau puse mereu ca să fiarbă grăsimea-şi stăteai în partea asta că dincolo erau flăcări mai şi te prăjeau, până să ia foc vâlvătăile te afumai ca slănina în pod de te înneca tusea şi-ţi dădeau lacrimile. Nici nu apucai să răsufli că se puneau vâlvătăile de te ardeau ca pe jar şi fuga în partea ailaltă dar acolo trebuiau puse alte surcele şi tot aşa mereu până după amiază. Dar abia acuma începea dăndănaia că odată fiartă bine grăsimea-dar fiartă în clocot nu glumă că dacă sărea un strop pe tine gata băşica, başca usturimea-trebuia pusă soda caustică. Înainte însă se punea mătreciul cu busuiocul şi cu menta şi după ce fierbeau şi ele bine că se colora în verde totul se scoteau ca să nu rămână frunze prin săpun.

Apoi soda. Nu avea nimeni voie să o pună în afară de mama.

Scotea soda cu un cauc de lemn din sac(nu se putea lua cu făraşul că era de fier şi îl mânca soda) şi punea cam trei kile-depinde de câtă grăsime avea-într-o baniţă veche. Venea lângă cazan şi arunca cu caucul câte puţină sodă şi cum punea cum se umfla toată fiertura gata gata să dea pe afară.

Cum se umfla Dina arunca o cană cu apă rece -că era pregătită garniţa alături-până se potolea şi în acelaş timp trebuia mestecat mereu plus că focul trebuia întreţinut şi mama striga: - Aveţi grije să nu vă sară în ochi că orbiţi. Şi ţineţi-vă capul într-o parte să nu respiraţi aerul de la sodă că e toxic. Uşor de zis, dar mai greu de făcut.

MOAŞA NASTA 318

Şi asta cu soda dura vreme de o jumătate de ceas după care se mai mesteca încă până ţi se ura dar cu focul mai mic. Abia ziceai că s-a terminat că venea mama să vadă dacă a început să se aleagă leşia. Unde vedea că se alege nu ştiu, dar şi Dina ştia când începea să se lege că o striga pe mama să vină să vadă. . Necazul mare era că nu întotdeauna era cum trebuie şi asta însemna iar luat totul de la început.

Iar focul mare.

Iar mestecat.

Iar mai pus sodă. Iar ferit să nu te arzi, iar pus apă că dă clocoteala pe afară, iar şi iar. Dar să nu credeţi că întotdeauna mai trebuia sodă.

Nu! Uneori era prea multă sodă-de unde ştia şi mama şi Dina nu ştiu, dar ştiau-şi atunci mai trebuia pusă apă şi continuată fierberea pănă se subţia zeama. Am întrebat şi eu odată ce e dacă e prea multă soda şi mama a spus că iese săpunul numai cu broboane când se usuca şi nu se mai poate folosi decât la spălat rufe. Pe faţă nu te mai poţi spăla că te arde şi vai de cine spală rufele cu săpun din ăsta că iese cu mâinile băşicate când termină treaba. Acum drept e că odată a greşit şi mama. Nu ştiu cine venise la poartă tocmai atunci şi cum a stat mult de vorbă-nu-i putea da papucii că s-ar fi supărat -n-a mai avut ce să repare şi a ieşit săpunul numai broboane. Iar leşie numai pe fundul cazanului. Când cazanul a fiert cum trebuie se stinge focul şi se lasă de seara până dimineaţa pe pirostrii să se aleagă săpunul de leşie. Şi ca nu cumva să plouă peste noapte-ştiţi cum e vara, plouă când nici nu te aştepţi-pui deasupra cazanului o tinichea ruginită că dacă pui una nouă, până dimineaţa e oxidată de nu mai e bună de nimic. A doua zi (dacă s-a răcit, că dacă a fost cald noaptea nu se răceşte) când iei capacul mai mare dragul cum s-a ales săpunul. E ca un mălai ce pluteşte în leşie. Bagi o lopăţică pe la margine şi ridici în sus săpunul dar nu e treaba uşoară că poate avea şi 20 de kile şi dacă e destul de închegat şi s-a întărit mai bagi o lopăţică şi în partea ceailaltă până poţi apuca cu mâna şi doitrei inşi îl scot afară şi îl pun pe nişte scânduri. Cu faţa în jos ca să se svânte şi pe partea asta. Cu un cuţit mare-aveam un cuţit făcut de nea Sofian dintr-o baionetă care era şi mare şi mai şi tăia ca briciul de

MOAŞA NASTA 319

bărbierit-tăiai calupuri mari de săpun şi le răsfirai pe scândură se se usuce bine iar după trei-patru zile le urcai în pod. Dacă nu-l puteai scoate din cazan începea tărăşenia că trebuia tăiat în cazan şi nu era lucru uşor, dar cu caznă şi cu ajutorul lui Dumnezeu ieşeai şi din încurcătura asta. După ce se scotea săpunul din cazan se răsturna leşia în căldarea în care fusese grăsimea şi se ducea în beci, urmând ca mai tărziu să o treacă în nişte damigene de sticlă pentru a lăsa căldarea liberă să se adune altă grăsime. Leşia era bună la orice. Mai ales la adus la lumină crătiţele ori tuciurile prea năclăite de grăsime. De asta mă întrebam cum făcea moaşa de ţinea totul curat ca lacrima că ea nu avea nici cu ce nici cum să facă săpun, că un singur om nu poate, trebuie să fie cel puţin doi. Şi uite că s-a descurcat şi fără să facă săpun. Da ce tot încerc să povestesc de moaşa că dacă m-aş apuca să spun tot ce-mi aduc aminte mi-ar trebui două zile şi două nopţi şi tot n-aş mai isprăvi Cam la 30 de ani de când povesteam cele de mai sus-mă întreb ce vârstă o fi avut că de când eram copil o ştiam bătrână-mi-a scris mama la Bucureşti unde mă stabilisem că moaşa a murit de un cancer,"rac"cum se numea la ţară După încă treizeci de ani când am revenit în satul natal de prin peregrinările mele ieşisem din cimitir unde mă dusesem să stau de vorbă cu cei ce mi-au fost cândva dragi şi fără să-mi dau seama am luat-o spre Negruleşti, pe sub Pleşe pe unde păştea moaşa Nasta vaca... Soarele se ridicase de trei suliţe pe cer şi o căldură molcomă făcea să vezi totul ca prin ceaţă, deşi era senin. Parcă te uitai pe deasupra unui cazan ce fierbea în clocot şi nu te poţi dumiri prea bine ce se vede... Prin pâclă am văzut-o de departe pe moaşa stând pe zoana şuşelii cu veşnica ei furcă în brâu... Am fugit spre moaşa atât cât mi-au îngăduit paşii osteniţi de ani şi atâta alergătură prin viaţă şi când m-am apropiat de ea am văzut-o scărpinind cu talpa piciorului purcica pe burtă şi certându-se cu găina care era să fie călcată de o maşină că în loc să pască în fân se dusese în mijlocul şuşelii să ciugulească nişte grăunţe căzute din vr-un sac spart al unui român ce se ducea la moară la măcinat...

MOAŞA NASTA 320

Vaca rumega şi se uita lung la moaşa aşteptând să se mute mai încolo că terminase de mâncat aci...

Am strigat-o cu răsuflarea tăiată că fugisem dar moaşa nu m-a auzit... Certa mai departe găina care stătea smerită cu capul în jos şi nici nu cârâia... Am vrut să o ajut să se ridice de jos că am văzut că-şi scosese furca de la brâu semn că se ducea să mute vaca dar s-a ridicat vioaie ca niciodată... A luat vaca de funie şi urmată de purcică şi găină a dispărut ca într-un nor lăsându-mă singur cu amintirile mele...

NARBONNE 6 decembrie 1999