LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 215

În anul 1996, la 50 de ani de la absolvirea liceului Alexandru Lahovary din Râmnicul Vâlcea, ne-am adunat într-un sfârşit de Iunie"Supravieţuitorii". Căci era normal ca pe parcursul a jumătate de veac o parte dintre noi să se adune cu această ocazie în"lumea umbrelor". Un singur profesor dintre foştii noştri dascăli a participat. Şi asta pentru simplul motiv că era singurul care mai era în viaţă. Era eminentul profesor de italiană Zinelli. O umbră a frumosului şi distinsului bărbat pe care l-am văzut cu 56 de ani în urmă intrând în clasă cu monoclu la ochiul drept şi cu un zâmbet ironic în colţul stâng al buzelor. Păstra încă aerul distins şi trăsăturile frumoase, ţinuta dreaptă a unui ofiţer din garda regală. Din păcate acum era complect surd. Tare dureros trebuie să fi fost pentru el să stea la catedra din amfiteatrul de fizică în mijlocul prezidiului adunării, să ne privească printre genele ochilor miopi încercând să ghicească cine suntem şi mai ales, să nu audă sincerele elogii pe care i le-au adresat cei ce au luat cuvântul dintre noi. Nu ştiu cine, cred că Nicu T. ALEXE,"Dop"cum îl botezase Şeful (profesorul de română şi dirigintele nostru pe parcursul celor 8 ani care ne pusese la fiecare câte o poreclă, căci când Duci Pârvu, şeful claseiexcelent elev şi eminent profesor doctor cardiolog-ne striga numele din catalog, fiecare răspundea cu porecla: - "Bibanul", - "Tremurici", - "Dop", - "Hăitiş"... Păcat că"Ţamblac""Corcodel""Căcâcea""Băiatul Popii"şi atâţia alţii rebotezaţi de Şefu nu mai puteau răspunde la apel. Dop, şi cred că şi Tică Perovici au propus că ar fi bine ca cineva dintre noi care are mai mult timp liber să aştearnă pe hârtie anii petrecuţi în liceu şi să descrie Râmnicul Vâlcea aşa cum arăta înainte de a fi desfigurat de o urbanizare inumană. Şi dacă individul va avea şi talent cu atât mai bine.! În ceeace priveşte talentul slabă speranţă, căci dacă vre-unul dintre noi ar fi avut talent, ar fi scris ceva până acum. Deci rămâne cea de a doua soluţie, cu timpul liber. Şi cum eu am berechet, voi încerca eu să o fac. Deci trebuiesc luate lucrurile ca atare. Fără pretenţii literare sau o descriere cu un puternic spirit de observaţie pe care eu nu l-am avut niciodată, tot timpul trăind cu capul în nori.

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 216

Cum nu mă pricep cam cum demarează o asemenea treabă, vrândnevrând voi fi obligat să vorbesc la persoane întâia. Ca să nu încurc borcanele. Şi iarăşi trebuie să specific că nici în ceeace priveşte descrierea oraşului şi a oamenilor ce îl locuiau nu sunt cel mai indicat să o fac. Trăind primii 10 ani din viaţa mea la ţară, la 30 de kilometri de Râmnic, abia prin clasa treia de liceu am izbutit să mă acomodez cu noul fel de viaţă. Şi mai ales, neavând acces în societatea orăşenilor, primii doi ani fiind la gazdă iar apoi la internat, nu am cunoscut decât vag viaţa reală a Râmnicenilor. Căci deşi era"Târgul mic"-fiind mult adevăr în zicala că: "Dacă strănută unul la podul peste râul Olăneşti se aude la Cetăţuia", Noi,"ţărănoii"veniţi la oaş nu aveam acces la această viaţă şi sincer să fiu nici nu ne prea interesa. Deci, primele mele contacte cu Râmnicul Vâlcea au fost între 4 şi 5 ani. La cinci ani s-au întrerupt atât din cauza năzdrăvaniilor mele (voi aminti imediat) cât mai ales că am început şcoala primară deoarece"odorul mamei"a vrut să se ducă la şcoală mai devreme decât alţii, să fie mai cu moţ. Şi ca să scape de gura mea au vorbit părinţii cu învăţătorii să mă lase o săptămână-două până îmi trece capriciul şi bieţii oameni au acceptat. Dar după două luni au cerut ei părinţilor mei să mă lase în continuare confundând săracii inteligenţa cu obrăznicia şi tupeul. După câtva timp am început şi eu ca flăcăul din poveste care s-a însurat prea devreme şi dacă la început era tare bine-se însurase ca toată lumea socotită toamna când sunt bucate-spre sfârşitul postului mare era sfârşit de tot. Ieşise pe prispă la soare (Paştele fiind măi în vară) să-şi mai revină în puteri şi a venit cocoşul lângă el şi l-a mai pus naiba să înceapă să cucurigăcească, că bietul flăcău l-a dat cu mâna deoparte spunându-i: - "Uşşşşş!. Că te-nsoară şi pe tine tata! Numai că eu nu aveam ce spune, că eu le cerusem să mă dea mai de vreme la şcoală, să fiu eu mai cu moţ. Când plecam la Râmnic (înainte de a fi la şcoală) era aventură mare. Cu două trei săptămâni înainte începeau pregătirile. Veneau învăţătorii sau funcţionarii din toată comuna pentruca părinţii mei să le facă cumpărături. Se ungeau cu păcură roţile docarului, se lustruiau hamurile de piele, se potcoveau caii, ce mai, erau pregătiri pentru o întreagă expediţie căci cam asta era pe atunci un drum la Râmnic. Nu mai vorbesc de Sibiu sau Bucureşti. Nu zâmbiţi, căci aşa era prin anii 1933-1934 când nu erau autobuze care să facă curse regulate aşa încât oamenii se descurcau cum puteau. Abia prin 1936-37 s-a pus în circulaţie un autobuz al lui Zapciroiu care făcea cursa între Zătreni-Rm. Vâlcea dar

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 217

fie că venea plin, fie că era scump pentru vremurile de atuci, imediat după crahul financiar, oamenii nu se deplasau decât la vre-un proces ca martori şi se duceau fie cu căruţele fie pe jos. Dar erau totuşi 32 kilometri. De fapt pe vremea când eu mă duceam la Râmnic, în satul meu erau oameni bătrâni care nu fuseseră niciodată cu trenul iar la Râmnic doar când făcuseră armata. De copii de vărsta mea nici nu mai vorbesc. Deci vă închipuiţi că eu eram cineva. Drumul spre Râmnic se putea efectua pe trei căi. Cea mai puţin recomandată, atât în ceeace priveşte starea drumului cât şi că era mai pe ocol era prin Bărbăteşti, Dobriceni, Cacova, Păuşeşti Măglaş şi Râmnic. Acest drum merita să fie făcut numai dacă aveai chef şi timp să te mai şi plimbi, drumul fiind foarte pitoresc. Dar cine avea timp şi chef de aşa ceva? Poate cei din Bărbăteşti să ia calea asta căci pentru ei e mai pe drept, dar noi mergeam pe alte două căi. Depindea în general de însistenţele rahatului cu ochi care vroia să vadă cum arde sonda de la Moroieni. O istorie pentru care a curs multă cerneală în presa de pe vremuri deoarece neavând mijloacele tehnice de astăzi sonda a ars câţiva ani, probabil până s-a epuizat zăcământul. Nu pot afirma, nepricepându-mă de loc.

Dacă cedau rugăminţilor mele, atunci pe la trei noaptea mă luau (pe mine mai mult adormit, sau în orice caz adormeam imediat) şi mă aşezau în docar (Eu tot docar continui să-i zic, aşa cum am apucat, deşi cu timpul am aflat că de fapt se spune"drotkar"adică caruţă pe arcuri, românii fiind mari meşteri în a româniza cuvintele străine, vezi"manşalierul"în loc"marche-arriere”,"cartier"în loc de"carter,"etc) mă luau în faţă între dânşii atât ca să stau la căldură cât şi să nu mă piardă pe drum căci deşi pe scaunul din spatele docarului mergea fie Dina fie Vasile-omul de cai-nu puteau avea încredere să mă lase cu ei deşi erau două locuri, pentrucă ei, obosiţi de munca de peste zi şi nefăcându-şi somnul, adormeau înaintea mea. În vârful dealului Strâmba (numele spune destul, încât nu mai e nevoie să-l descriu), dacă o luau prin Govora, continuau prin Groşet, Govora, Govora Sat, Buleta, Mihăieşti şi Râmnic. Dacă nu, o luau la stânga, coborau Strâmba, treceau prin Stoeneşti şi la răscrucea de la Buleta, urcau dealul Ocnelor mari unde, din vărful dealului se vedea cum arde sonda.

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 218

Unul din motivele pentru care plecau aşa de devreme era şi că aici opreau caii să se odihnească în timp ce pe mine mă sculau să văd spectacolul. Caii ar fi preferat să meargă prin Govora căci la poalele dealului Groşet (Judeţul Vâlcea fiind bogat în dealuri şi văi) era o fântână cu apă sarată că mă întreb cum de o puteau bea oamenii, că prea era sărată, era saramură deabinelea. Ştiu că am încercat şi eu să beau-dar cailor le plăcea. De fapt nici acum nu ştiu dacă nu era şi puţină şmecherie din partea cailor căci cum ajungeau în dreptul fântânii trăgeau la troc şi beau apă până credeai că le crapă burta. Dar eu cred că trăgeau de timp că fusese greu urcuşul şi apoi îi apuca şi pişatul. Dar nu pe amândoi deodată, nu. Când termina unul şi strângeai de hăţuri să dai semnalul de plecare, începea şi celălalt. Ce mai, şmecherie. Apropo de şmecherie. Îmi amintesc că odată când nu au ţinut cont de ţâfna mea şi nu au mers prin Ocnele Mari ci prin Govora, supărat foc am adormit imediat dar m-am trezit când beau caii apă la fântâna sărată din Groşet, dar fiind îmbufnat m-am făcut că dorm în continuare. (Să te ferească Dumnezeu de şiretenia copiilor când se fac că dorm, câte lucruri pot afla-ştiţi cu toţii ce vreau să spun -) şi i-am auzit discutând. Bineînţes eu eram numai ureci, că ochi nu puteam fi şi că era întuneric dar şi că stăteam cu ei închişi. Tocmai apăruse în ziarul UNIVERSUL zilele acelea un articol în care se vorbea că vărul meu Aurelian Sacerdoţeanu (băiatul unchiului NĂIŢĂ fratele mai mare al tatei, căci aşa se explică diferenţa de vârstă dintre el şi mine bunicul având 16 copii şi NĂIŢĂ fiind primul născut iar tata ultimul) luase doctoratul în istorie la Sorbona la Paris. Lucru excepţional pe acele vremuri ca un copil de popă de ţară să plece prin concurs cu bursă la Paris şi să mai obţină şi doctoratul. Aurelian Sacerdoţeanu fiind ani de zile directorul arhivelor statuluiera ceva după Haşdeu şi Dimitrie Onciul-şi proferor doctor docent la facultatea de istorie. Nu o spun ca laudă, pentrucă e meritul lui, nu al meu. Eu am fost departe de a face studii atât de strălucite. Îi auzeam comentând cu admiraţie şi mândrie evenimentul, că numele Sacerdoţeanu spune ceva. După un timp l-am auzit pe tata spunînd: - Lasă Ionico că o să-l trimitem şi noi pe Vali la Paris. Şi a dat bice cailor. Dar eu nu am mai putut adormi.

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 219

Nu că mi-ar fi spus ceva Parisul. În orice caz la vremea aceia nu mai mult ca Râmnicul sau mai ales ca bâlciul de la Râureni. - Dragii mei părinţi ce visuri vă făureaţi pentru copilul vostru. - Dacă aţi fi putut atunci să ştiţi că aveam să mă duc de mai multe ori la Paris, ba să mă şi stabilesc definitiv în Paris, dar în cu totul alte condiţii de cât v-aţi îmaginat sau aţi fi dorit voi. Înainte de întrarea în Râmnic mă trezeam pentru a vedea trenul ce venea de la Ocniţa şi Ocnele Mari, făcând cruce la Râureni, fie spre Piatra Olt-Slatina-Piteşti-Bucureşti-fie spre Râmnic-Sibiu. Şi dacă aveam norocul să fie bariera pusă, înseamnă că trenul trebuia să vină. Prilej de a se mai odihni caii iar eu să mă înfior fără să ştiu de ce ori de câte ori auzeam şueratul locomotivei înainte de barieră şi mai ales când vedeam trenul trecând ca o vijelie cu vagoanele luminate ca în basme şi şuierînd când trecea ca vântul Peste câţiva ani aveam să merg cu acest tren. Un biet tren de navetişti numai cu vagoane clasa treia, cu banchete din lemn şi nedespărţit în compartimente. Dar de unde era să ştu eu cum arată un tren pe dinăuntru? Eu visam fără să ştiu că visez. Îmi imaginam fără să ştiu că îmi imaginez Şi ca mine visau toţi cei ce aveau posibilitatea să vadă un tren trecând ca vântul printre barierele lăsate cu manivela de un biet acar prin anii 1932-933. Pe atunci oamenii ştiau, sau puteau, aveau timp să şi viseze. Astăzi viaţa este aşa de trepidantă că nu mai ai timp să visezi. Când treceam de turnul Goleştilor, (am auzit multe fabulaţii asupra acestui turn care cred că mai există şi azi dar concret nu am avut ocazia săi cunosc adevărata istorie deşi am fost, elev prin clasa 5, şi lângă el. Însă nu avea nici-o placă, nici-o inscripţie care să arate data când a fost construit şi de cine. Deci l-am numit aşa cum îl numea toată lumea, turnul Goleştilor.) unde se unifică drumul dinspre Târgul-Jiu, Horezul-GovoraOcnele Mari-drumul pe care veneam eu-cu drumul de Craiova-Drăgaşani, înseamnă că eram în Râmnic. Prima casă pe stânga era atelierul mecanic al lui Gheorghe Niţă (toată luma îl cunoştea) apoi câteva case până la un cimitir la poalele dealului Petrişor. Mai târziu aveam să ştiu că era cimitirul protestant după care era un loc viran şi apoi, până la podul peste râul Olăneşti, nişte cârciumi. Cârciumi de mâna a doua unde veneau ţăranii cu vite pentru târgul de animale ce se ţinea săptămânal în oborul de peste drum.

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 220

Pe partea dreaptă chiar la intrarea în Râmnic(care la întoarcere era la ieşire) se găsea o dugheană cu de toate de unde, uitucii care se luaseră cu alte treburi şi uitaseră să cumpere ce aveau de cumpărat, puteau să ia ce aveau de luat. Apoi nişte case"socotite"după care urma marele centru vinicol al lui Boţocan-(am fost şi eu de câteva ori find un fel de rudă cu noi) şi în fine, marea mea atracţie; Şcoala de meserii care avea în curte o machetă de locomotivă şi un tren în miniatură, pe care le vedeam în fugă, neoprind caii pentru asta. Abia când aveam să intru la liceu aveam să vin să mă satur privind. După care urma Oborul (Mi se pare că şi astăzi, când nu mai e nimic din ce a fost odinioară, căci s-au construit blocuri pe toată suprafaţa dintre pod, linia ferată şi biserica-cred că Sf. Ion-, se numeşte tot cartierul Obor În obor -era spaţiu berechet-se ţinea târgul săptămânal de vite şi se instalau şi circurile când veneau în turneu. Chiar şi pe mine, cred că aveam trei-patru ani, m-au dus de două ori la Circul Krateil de unde reţin pe un clovn caraghios. Unul Ciacanica (un mare artist, pe care peste ani de zile aveam să-l cunosc personal, punând în scenă la Bucureşti un spectacol de circ) şi pe un scamator care scotea dintr-o sticlă alte sticle, apoi le punea la loc şi scotea pahare, apoi le punea pe masă şi sticlele şi paharele, că ne minunam toţi cum face. Au mai fost şi alte lucruri dar îmi era frică să mă uit, mai ales când săreau unii la trapez. În orice caz, ceeace a fost bine, e că a trebuit să rămânem la Râmnic să dormim. Şi am rămas la căpitanul Simoiu, nişte prieteni ai părinţilor mei, la care vara următoare aveau să mă lase părinţii mei două săptămâni că mă împrietenisem cu Gică şi cu Mira, copii lor, cam de aceiaş vârstă cu mine.

De fapt din asta mi s-a şi tras că nu am mai pupat Râmnicul până la examenul de admitere, adică peste cinci ani. Căci fiind împreună cu copii de pe strada respectivă (era strada ofiţerilor şi a profesorilor, un cartier de elită ca să zic aşa) eu mai înfipt m-am luat la harţă cu un vlăjgan mai mare şi m-am luat în colţ cu el, crezând că-mi merge ca la mine la ţară. Dar huiduma dracului mi-a tras două palme de mi-au trosnit urechile. Şi nu a fost deajuns. Mergând cu şleahta de copii de pe strada cu pricina spre ştrandul din Zăvoi, am trecut pe bulevardul Tudor Vladimirescu şi eu, ca la ţară, am mers desculţ. Trebuie să recunosc că eram singurul care aplicam cura doctorului SNAPS dar nu dimineaţa pe rouă, ci la 11 ziua pe bulevardul din centrul oraşului. Şi m-a văzut o altă cunoştiinţă a mamei care a doua zi m-a şi turnat la mama la Bârzeşti care a venit special la Râmnic şi în decursul unei săptămâni m-am ales cu două labe zdravene peste fălci de la zdrahon şi cu o bătaie soră cu moartea de la mama.

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 221

Că m-a trimis la oraş după ce m-am jurat că o să fiu cuminte şi eu iam făcut de râs. Şi aşa s-a terminat prima mea escală mai prelungită la Râmnic din care nici nu mai reţin alte lucruri.

Ba da. Într-o zi, stând pe o bancă în faţa casei căpitanului, ţâfnos cum am fost de cum mă ştiu şi nici acum nu mi-a trecut de tot, mă certasem cu Gică, mi-am adus aminte că trebuie să fiu bine crescut. Şi la toată lumea care trecea pe stradă, mă ridicam în picioare, (la ofiţeri luam şi poziţia de drepţi) şi spuneam - "Bună ziua"! La care oamenii mă privau miraţi, unii mai şi răspundeau, iar cei mai mulţi după ce treceau mai şi întorceau capul să mai mă privească odată. Iar eu eram tare mâhnit că orăşenii sunt prost crescuţi şi nu răspund la bună ziua, ceeace la mine în Bârzeşti, nu se întâmpla. *****

Şi uite-aşa, pe nesimţite, am ajuns să mă prezint la examenul de adimitere la liceul Alexandru Lahovary. O clădire impozantă în formă patrulateră toată în ziduri de cărămidă roşie, cu o curte mare în interior. Situată pe strada Traian (pe unde era intrarea elevilor), pe strada ce cobora dealungul digului de la Capela până la spital, pe strada ce ducea la liceul şi internatul de fete şi la Prefectură (pe unde era intrarea profesorilor), şi de un gard ce ne despărţea de biserica protestantă. Biserica catolică fiind pe terasa din centrul oraşului. Uite că nu ştiu unde era cimitirul catolic. Cred că era la un loc cu cel ortodox, sau la marginea oraşului, lângă Cetăţuia, unde era mormântul eroilor. Examenul de admitere a mers bine, dar aveam să ştiu asta abia când am venit peste câteva zile de la ţară cu tata şi cu mama care abia îşi stăpâneau emoţia. Eu însumi aveam să cunosc aceste sentimente când citeam listele cu adimişii la facultăţi ale copiilor mei Citind lista cu candidaţii reuşiţi mare a fost mirarea părinţilor mei şi mai ales a mea când m-am văzut că obţinusem premiul trei.

Eram trei pe premiul trei. Cernăianu Liviu, Ogrezeanu Dumitru şi Sacerdoţeanu Virgil, adică subsemnatul.

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 222

Părinţilor mei nu la mai venea să se deslipească de listă de parcă ar fi vrut să ştie toată lumea, dacă se putea să se publice şi în Universul ştirea. Bineânţeles erau multe pesoane care se înghesuiau să privească listele şi deodată aud în jurul meu. - Uite tată că mai sunt doi premiul trei. Cine dracu o mai fi şi Sacerdoţeanu ăsta? - Eu sunt. Am răspuns prompt, oarecum întrebat eu, spre stupefacţia părinţilor mei, şi mai ales ai lui. - Îţi aminteşti Liviule? - Căci tu erai împricinatul. - Tu, Cernăianu Liviu, nepotul episcopului Vartolomei şi prietenul meu de o viaţă, având mândria de a mă număra şi azi printre prieteni tăi... Primii trei ani au trecut cu mare importanţă numai pentru mine, căci în clasa doua am pierdut pe tata. Dar până acum am povestit numai despre mine pentru a mă introduce în subiect. Înainte de a începe povestirea păţaniilor de elev vreau să încerc să descriu Vâlcea din memorie, de la trei mii de kilometri distanţă ca spaţiu şi la 60 de ani distanţă ca timp. Să descriu Vâlcea aşa cum am descoperit-o pe parcursul acestor trei ani. Căci micul"pui de om"de la ţară a avut nevoie de timp pentru a se desbăra de un langaj, care deşi era cât de cât mai elevat decât al consătenilor lui, era totuşi departe de şlefuirea orăşenească. A avut nevoie de timp pentru a deveni orăşan. Oraşul era bine delimitat şi bine marcat de nişte aşa zise frontiere aşa zise naturale. Adică, după ce treceai de şcoala de meserii şi de obor ajungeai la prima fontieră; Podul peste râul Olăneşti. Un pod de lemn cu nişte mari arcade de fier care despărţea"restul lumi"de"râsul lumii"cum era împământănită printre liceeni răutăcioasa expresia vizavis de şcoala de meserii. Dealul Capela străjuia oraşul înspre Olăneşti, periferia fiind parcul Zăvoi, ctitoria prinţului Bibescu. În parc se afla (şi cred că se mai află şi astăzi) stadionul şi ştrandul. În continuare la hotarul oraşului era moara unui Neamţ, cred că Gherman se numea. Moară vestită nu numai prin mărimea ei căci avea o capacitate de producţie de aproviziona cu făină şi mălai nu numai Râmnicul ci şi Olăneştiul şi Ocnele Mari ci şi prin un pitoresc aparte. Pentru a transporta grâul şi porumbul de la gară la moară(distanţă de 4-5 kilometri) Gherman avea un camion imens pentru acele vremuri. Avea pneurile din cauciuc masiv fără cameră, cu transmisiunea pe lanţ în exterior, cu schimbătorul de viteze afară pe aripa maşinii că şoferul trebuia

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 223

să scoată mâna pe geam să schimbe vitezele, deşi nu prea avea ce schimba că mergea foarte încet. Acest mastodont putea încărca pe platformă două vagoane de grâu, ceeace era colosal pentru acel timp. Deci când trecea prin oraş era un spectacol căci se oprea lumea ca la urs să privească. Spre Nord, pe Valea Oltului spre Sibiu, în vărful unei coline, străjuia Cetăţuia. Ctitoria domnitorului Radu de la Afumaţi era pe vremuri o biserică întărită fiind un punct strtegic. După legendă chiar aici a fost omorît domnitorul de Turci pentru a fi pedepsit că încerca să aibă o oarecare independenţă. Se spunea că din pivniţa bisericii ar fi fost un tunel ce ducea pe sub Olt până la"Malul Alb"o localitate pe celălalt mal al Oltului, vizavis de Cetăţuie. Am fost şi eu deseori la Cetăţuie şi am încercat cu alţi elevi să vedem dacă e adevărată istoria cu pasajul subteran. E drept că din pivniţa bisericii se găsea un tunel care după câţva metri era blocat de o surupătură şi nu ştiu să se fi făcut cercetări să se descopere ce era adevărat din misterul acestei legende. De fapt acesta este farmecul legendelor, să fie învăluite în mister. Cetăţuia era înconjurată de averea familiei Seltea, (nemilos umilită şi decimată de regim prin anii 1945) după care urmau comunele Bujoreni, Dăeşti, Jiblea, Călimăneşti, etc. Spre sud frontieră naturală Oltul cu podul peste Olt, cu comunele Goranu şi apoi Dealul Negru spre Pieşti-Bucureşti. Revenind la intrarea în Râmnic, după podul peste Olăneşti erau o serie de restaurante mai spălate, pentru intelectualii de ţară şi moşierii sau chiaburi ce veneau la Râmnic. Restaurante care aveau şi curţi spaţioase pentru a fi"trase"ca să nu zic"parcate"căruţele, gabrioletele sau mai rar docarele ale celor ce veneau cu treburi la oraş. Bineânţeles oblgaţia pentru a avea mijlocul de transport la adăpost şi mai mult sau mai puţin bine păzit (deşi nu am auzit să se fi furat ceva), era să mănânci la restaurant. Clienţii siguri erau însă orăşenii ce veneau pentru a bea o ţuică fiartă cu o chifteluţă sau un cârnăcior iarna sau o bere cu un"mic"cu muştar vara iar burlacii luau, cu abonament, şi masa de prânz si seara. Cei mai vestiţi restauratori erau Mântulescu zis şi"Încurcă lume"(unde de obicei trăgeau părinţi mei) şi Stoica,(erau pe strada principală, str. Traian). Spre Zăvoi, dar pe pitorescul drum ce ocolea zăvoiul şi se împreuna cu drumul principal spre Olăneşti după moara lui Gherman (de fapt cred că era o arteră creată special pentru el, pentru a nu stânjeni circulaţia prin oraş cu mamutul lui de camion) era cârciuma lui"Mărunţelu”, care îşi luase numele după specialitatea casei, tocană de măruntaie. Cu timpul nu-l mai

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 224

striga nimeni pe numele lui, toţi îl strigau"Domne Mărunţelu”. deşi nu era deloc mărunţel şi se numea Carametescu, o familie foarte cunoscută şi respectată din Stoineşti.. Vreau să vă povestec o anecdotă în legătură cu Mărunţelu mai ales că el, fiind Vâlcean sadea, cred că îşi are locul în încercarea mea de a descrie oraşul Vâlcea şi orăşenii pe care am avut ocazia şi posibilitatea să-i cunosc eu, în perioada până în 1946 când am părăsit Râmnicul pentru a pleca la facultate În clasa doua stăteam la gazdă la Doamna Călinescu, soţie de ofiţer şi profesoară de limba română la liceul de fete şi locuiam împreună cu Gică Popescu, din Stoeneşti. -Ascultă bă Gogoaşe -poreclă dată bineînţeles tot de Şefu-de ce n-ai venit la întâlnirea supravieţuitorilor a 50 de ani de la absolvenţă? Gică era după mamă din familia lui Carametescu şi deci nepotul lui Mărunţelu

El mi-a povestit următoarea întâmplare care denotă o anumită stare de sprit şi un profund respect faţă de un unchi vârstnic din familie. Lucru care sper să se mai păstreze şi azi, măcar"de sămânţă". În afară de Mărunţelu, Gică mai avea un unchi"mândria neamului", un om adorabil pe care am avut onoarea să-l cunosc, fiind apropiat familiei Călinescu şi venind uneori în vizită. Era avocat la Bucureşti şi fusese ministru subsecretar de stat la ministerul de finanţe în unul din guvernele liberale. Acest unchi avea pasiunea cărţilor şi cum pierduse o sumă mare de bani în timpul unei partide prelungite de poker s-a împrumutat la vărul lui Mărunţelu de bani. Cum acesta era de principiul"rudă-rudă-dar brânza e pe bani"l-a împrumutat contra unei chitanţe specificând că dacă nu dă banii la data stabilită să -i revină câteva zeci de hectare de pământ, Carameteştii fiind mari proprietari de pământ pe acele vremuri. La data scadenţei Gheorghe Carametescu a adus banii, dar cum Mărunţelu avea"dever"mare că era Marţi, zi de târg la Râmnic, i-a spus că nu are timp să caute chitanţa şi că i-o va da ulterior. Numai că trecuseră câţva ani de atunci şi Mărunţelul tot nu găsise timp să caute în casa de bani chitanţa. La Stoeneşti era Nea Tăchină, unchiul unchilor lui Gică, un bătrân respectabil, mare bonom, care când spunea o vorbă, era vorbă. El, ca toţi ţăranii cu câteva clase primare, avea mult respect pentru cei cu multă carte şi întâmplarea făcea ca Gheorge să fie cel mai titrat, deci cu cea mai multă stimă la Nea Tăchină.

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 225

Marea pasiune a lui Nea Tăchină era jocul de table şi mare lui plăcere era ca atunci când îl prindea pe Gheorghe prin Stoeneşti, să facă"cinci partide". Dar Gheorge după o partidă se plictisea. Ca să nu-l supere şi să nu-l jicnească, continua jocul, dar numai de formă. Ca să se amuze îşi desfăcea butonii de la manşeta cămăşii şi când arunca pulurile, trăgea cu butonii pulurile unde îi convenea lui, la care, când se prindea, deşi era aşa de absorbit de joc că se prindea greu, când se prindea, îi spunea:

Joci muldar domne avocat! Că de atunci rămăsese celebră zicala; "Joci muldar". În timpul unei partide de table, la care Gheorghe nu şi-a mai desfăcut butonii de la cămaşe, nepotul i-a spus unchiului tărăşenia cu chitanţa dată lui Mărunţelu. Nea Tăchină a rămas o clipă cu mâna în aer, că era pe cale să arunce zarurile. Şi-a mângâiat muştaţa cu mâna stângă, şi a zis: - Mâine mergem la Râmnic Bine înţeles, a doua zi, Nea Tăchină, Gheorghe şi tot Gheorghe, dar Popescu, tatăl colegului meu Gică, care era dascăl în comună, au plecat la oraş cu trăsura (Căci familia Carametescu avea trăsură, lucru rar pe acele timpuri.) După cum era normal au tras la Mărunţelu care deşi avea"dever"că era Marţi, a lăsat chelnării să se ocupe de clienţi şi el a venit la masă la Nea Tăchină, având toţi un profund respect pentru unchiu. Masa a trecut într-o veselie şi o bună dispoziţie ca de sărbători. La sfârşitul mesei, când Nea Tăchină îşi ştergea mustăţile cu şervetul, a spus: - Dă-i hârtia băiatului! - Da Nea Tăchină! Şi până să se ridice de pe scaun Nea Tăchină, a adus chitanţa fără niciun comentariu. Cine avea ocazia să vină la târg şi să intre prin Obor peste podul Olăneşti pe la începutul lunii Mai, putea asista la un spectacol însolit, căci nu avea cum să-l evite. Mai ales că spectacolul era gratuit şi întotdeauna cu mulţi spectatori care umpleau podul peste Olăneşti, de era pericol să se dărâme. Trecătorii ce veneau de la ţară cu mare greutate îşi făceau loc cu căruţele, căci svonul se propaga cu viteza fulgerului şi toată suflarea oraşului era pe pod. Dacă era Marţi, se alegea praful şi de piaţă şi de vânzarea prin magazine. Era bătaia peştelui.

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 226

Abia atunci am înţeles semnificaţia zicalei. Râul Olăneşti îşi avea izvoarele în munţii Builei şi avea apa mai rece ca a Oltului. Dar vara când începea căldura se încălzea puternic, albia râului find largă de cum intra sau mai bine zis de când traversa oraşul. Cum nu mai avea mult până să se verse în Olt, cred că nici un klometru, mrenele şi crapii veneau să-şi depună icrele unde era apa mai caldă, adică chiar mai sus de pod. Cum albia era foarte largă, deci apa nu era adâncă, se vedea cum peştii se zbăteau cu furie, cum crapii loveau cu coada femelele să-şi verse icrele, iar ei apoi aruncau lapţii peste icre într-o forfoteală de nedescris. Tot spectacolul nu dura decât două zile în plin.

Mai era şi a treia zi, dar numai peştii întârzâiaţi sau cei ce nu apucaseră să intre de pe Lotru la sorocul respectiv mai veneau la"Bătaie”. Cel ce vă povesteşte ştie ce spune, că trei ani a chiulit de la liceu la începutul lui Mai să asiste la spectacol.

Ce vreţi, natura îşi are legile ei pe care modernizarea albiei râului, cât mai ales construirea barajului pentru hidrocentralele de pe Olt au privat atât peştii de nevoia atavică de a se reproduce în râul Olăneşti, cât şi Râmnicenii de la asemenea spectacol.

După ce treceai podul, intrai în oraşul propiu zis, în oraşul"intramuros""dintre ziduri”. Reminiscenţă din vremurile de bejenie când orice aşezare omenească era înconjurată de ziduri de întărire pentru apărare. Zidurile naturale ale oraşului fiind Oltul, Capela, Cetăţuia şi râul Olăneşti. În limitele acestea desvoltându-se oraşul, cu clădirile impozante administrative-era totuşi oraş reşedinţă de judeţ-, adică prefectură, tribunal, spital, şcoli, biserici, etc. Până să termin eu liceul hotarele se numeau: 1) Podul Olăneşti (la sud) 2) Casa lui Hozoc (Dr. generalist) la nord. Mai era alături o vilă mult mai impozantă, a profesorului de matematică Preda Antonescu-când am intrat eu la liceu ieşise la pensie dar ani de zile se vorbea de el cu spaimă fiind un bun, dar foarte sever pofesordar nimeni nu vorbea de această casă ca hotar al oraşului. Pentru toţi era casa lui Hozoc. După care pe partea stângă se întindea ţigănia până spre Cetăţuie şi metocul Mânăstirii Frăsinetu, iar pe dreapta erau nişte magherniţe. Abia pe strada Dr. Hatman şi Matei Basarab începuseră să-şi facă case şi lume mai acătării. Pe strada Matei Basarab erau multe case ale coloniei de italieni, Ei da! În Râmnicul de odinioară era o puternică colonie germană, erau Italieni ba până şi Francezi.

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 227

Mai era şi atelierul unui pietrar de morminte funerare, unul Frederik Hizek, care având casă mare, mai ţinea şi elevi în gazdă. - Îţi mai aduci aminte Moculescule? Căci bietul Petrică Monea nu-şi mai poate aminti. De fapt în Râmnic erau numai două ateliere de morminte funerare; Frederik Hizek şi Olteanul, care avea atelierul la intersecţia Bul. Împăratul Traian cu strada ce venea de la liceu, trecea prin dreptul internatului liceului şi se unea cu Traian. Dar mare concurenţă între ei nu era deoarece, dacă nu mă înşeală memoria, populaţia oraşului număra în jur de 10.000 sau 11.000 de suflete. Bine înţeles populaţia stabilă, fără militari, elevi sau pensionarii de la Mititica -inchisoarea de la intrarea în oraş, lângă Boţocan -Deci aveau berechet de lucru amândoi fabricanţii de morminte. 3) Spre sud, oraşul era limitat de Olt iar înainte de Olt de bariera liniei ferate străjuită de santinelele cazărmii"2 Vâlcea"!"2 Căţea"cum era numit în jargon regimentul Acestea erau frontierele oraşului pe cât îmi aduce aminte. Ce vreţi, sunt 50 de ani de când am părăsit oraşul şi nimic, sau aproape nimic nu a mai rămas din farmecul şi pitorescul ce dădeau parfumul oraşului. Au mai rămas numai marile clădiri care deveniseră reci şi impersonale prin vopsirea uniformă şi cu aceleaşi lozinci stereotipe pe toate faţadele şi pe toate acoperişurile.

Primii doi ani nu mi-au lăsat amintiri din liceu, repet era perioada de acomodare cu oraşul. Spre exemplu la un extemporal am scris"transversat".(Cred că aveam nişte probleme cu auzul. Nu în ceeace priveşte surditatea, -slavă domnului şi acum la 7o de ani aud relativ bine, nu am nevoie de aparat auditiv, ci mai mult nu aveam o ureche muzicală bună pentru a prinde din zbor totul) "Transversat"în loc de"traversat"şi profesorul, când ne-a adus extemporalele-de altfel nu a avut nici-o repercusiune asupra notei, ba dimpotrivă am avut o notă bună fiind vorba de română, m-a privit lung, printre genele întredeschise după cum îi era obiceiul "Şefului"când nu era sigur de ceva şi parcă încerca să ghicească ce se întâmplă sau să întrezărească viitorul-şi mi-a spus, de fapt nu mie direct, probabil pentru a-mi menaja sensibilitatea, el însuşi fiind fiu de cioban din Vaideeni şi se vedea probabil pe el cu zeci de ani în urmă-ci adresându-se în general, dar cu extemporalul meu în mână: - Băi copii, când nu cunoaşteţi bine folosirea unui cuvânt, evitaţi să-l folosiţi, găsiţi alte cuvinte pentru a spune acelaş lucru. - Spre exemplu:

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 228

- În loc de a spune transversat-şi s-a uitat la mine-spuneţi am trecut strada. - Sau am luat-o pe partea ceailaltă. Sau ce vă bubui mintea. Şi mi-a întins foaia de hârtie.

Din partea colegilor nu am avut nici-o manifestare răutăcioasă de a mă pune în situaţie de inferioritate-deşi se ştie că uneori sunt duri copii.

Poate unde nu eram printre cei"foarte, foarte"deşi mulţi dintre colegii mei ce făceau parte din cei"foarte, foarte,"au făcut cariere strălucite depăşind pe cei dintr-un mediu"mai favorizat". Deşi la epoca respectivă nu prea ştiam ce e aia. Singura anecdotă ce merită amintită, este că iarna-trebuie să recunosc că uneori"chiulind"la fizică sau matematică, (care au fost spaima mea pe tot parcursul liceului încât vă jur că până acum câţiva ani încă făceam coşmaruri noaptea visându-mă la catedră) -mă duceam în Zăvoi la patinat pe lacul care pe vremea aceia îngheţa în fiecare an pentru două-trei luni. Era locul ideal de chiulit căci în nici-un caz pedagogul liceului PIŢURCĂ cum îl porecleau elevi, deşi pe el îl chema Gaghici, nu venea să controleze ziua în zăvoi. El seara avea treabă. Fie la teatre dacă erau turneie în oraş şi erau spectacole la care nu aveam voie să mergem, fie la cinematografe. De fapt până prin 1943 nu era decât unul singur, cinematograful Adriani, unde în pauza dintre jurnal şi începutul filmului-pauză pentru a intra cei ce întârziaseră-Piţurcă făcea ocolul sălii. Şi de geaba încercau elevi să se ascundă pe sub scaune la balcon-că la loje şi benoare, unde era posibil să te ascunzi, nu ne puteam duce, fiind rezervate pentru public, aşa că Gaghici ne lua ca din oală şi... scrisorica acasă la părinţi în care li se aducea la cunoştiinţă că odrasla lor a fost eliminată pe trei zile. Şi nu în plic, ci carte poştală, să o citească toată lumea. - Apropo băi fraţilor care nu aţi avut de lucru şi aţi început să citiţi aceste baliverne, este vre-unul dintre voi care să nu fi fost prins pe picior greşit de Piţurcă? Dar în Zăvoi nu venea, aşa că puteam patina liniştit cu Gogoaşe-Gică Popescu. Gică fiind singurul pe care reuşeam să-l conrup să venim împreună la patinat şi dintr-un motiv bine determinat. Neavând bani închiriam o pereche de patine şi le împărţeam. Eu întotdeauna patina pentru piciorul drept, el pentru cel stâng. Abia după două ierni am început să mă ţin pe patină şi comicul situaţiei este că până pe la 48 de ani când mai puneam patinele în picioare. de data asta două, căci îmi cumpărasem,

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 229

niciodată nu am izbutit (spre amuzamentul copiilor mei care cunoşteau povestea) să merg pe ambele patine. Mergeam numai cu piciorul drept. Când eram elevi numai Dorel Ştefănescu, Nelu Creţu şi Puiu Dumitriu aveau patine, restul închiriam.) Cu şcoala, aşa şi aşa, nu prea am avut probleme, abia din clasa treia au început necazurilele, odată ce au apărut (noroc cu sfatul Şefului, că nu găseam cuvântul, era să folosesc încăodată, în aceiaş propoziţie, cuvântul început) latina şi mai ales fizica. Îmi aduc aminte ce terorizaţi eram o parte dintre noi de fizică încât ne rugam de Nicolae (portarul şi omul la toate, înclusiv cel ce suna clopotul de terminarea orei) să treacă întâi pe la parter să înceapă să sune la laboratorul de fizică. Nicolae era om bun, căci când nu uita, o făcea. Şi zău că pe degeaba deoarece pe vremea aceia nu ştiam ce înseamnă bacşişul, dar avea viaţa să ne înveţe din plin. Spre deosebire de Ciovică, celălalt portar care nu vroia să ne ajute niciodată ba dimpotrivă suna ultimul la laboratorul de fizică. Nici nu ştiu dacă ăsta era numele lui-într-adevăr că avea nasul cam acvilin-dar noi aşa îi spuneam, Nea CiovicăUite că abia acum mă gândesc, că poate de aceea că era aşa de al dracului, că îi spuneam Ciovică. Dar în majoritatea cazurilor degeaba suna Nicolae întâi la laborator, că avea afurisitul de Jitaru-profesorul de fizică-un ceas de buzunar cât toate zilele pe care îl punea pe catedră şi până nu se făcea ora, nu ne dădea drumul. Şi mai avea o plăcere sadică păcătosul. Să scoată la tablă ca să asculte la sfârşitul orei, după ce preda lecţia pentru data următoare. Adică tocmai când credeam că scăpasem pentru ziua respectivă. Şi dacă apuca să scoată la tablă, până nu îi termina pe toţi elevii, nu se lăsa. Adică în loc să ne dea drumul primii, ne mai mânca şi din recreaţie. Că numai eu ştiu ce cohortă (e bine folosit cuvântul cohortă?) de blesteme i se adresau printre dinţişorii încleştaţi a atâtor suflete nevinovate... La latină, Papadopol cred că din primele ore şi-a dat seama cu cine are de aface şi ne-a şi împărţit în cei cu care merita să-şi piardă timpul, cei de la care mai spera ceva-deci candidaţii la corijenţă-şi cei de la care nu mai era nimic de sperat şi care, norocul nostru, nici nu existam decât la strigatul catalogului. Mi-au trebui doi ani până să-l şmecheresc(credeam eu) şi să-i câştig graţia traducând în versuri nişte scandări (cred că vă daţi seama de marea valoare literară a creaţiilor mele) pe care părea că le şi apreciază.

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 230

După ani de zile discutând cu el de la"egal"la"egal"(fica lui Mira era studentă la conservatorul de muzică unde eu eram asistent la catedra de dicţie şi technica vorbirii scenice) şi arătându-mi tardiva recunoştiinţă pentru cum m-a salvat cu traducerile mele, m-a uluit când mi-a spus: - Mi (sper că nu aţi uitat ticul lui verbal, de Mi, probabil traducera din latină lui Mă) - Mi, mie îmi venea să râd când vedeam că tu credeai că m-ai dus - Dar de fapt eu te-am avut. - Căci când mi-am dat seama că în afară de uşurinţa de a învăţa pe de rost nişte nişte proverbe (încă mai ştiu câteva zeci) nu era nici-o speranţă cu tine de a învăţa limba latină, atunci te-am pedepsit să faci versuri. Aşa erai obligat să te chinuieşti să le traduci. Că de valoare literară, îmi pare rău că nu le-am păstrat să ţi le dau să te amuzi şi tu. În schimb la Greacă (de greacă uitasem, că am avut în clasa 8 şi greacă, dar cunoscînd cu cine are de a face, în afară de alfabet, nu ne-a mai chinuit şi cu limba, ci am trecut direct la literatură şi când am ajuns la poeziile lui Sapho, eram în elementul meu) mi-ai tradus nişte poezii bunicele. Într-adevăr că aveau foarte puţine contingenţe (am folosit bine cuvântul?) cu originalul dar aveau o cât de cât valoare literară. (Cred că a fost printre puţinii care au avut o opinie favorabilă aupra creaţiilor mele literare. El şi bietul Şefu. Dar ce vreţi, se mai înşală omul şi cât timp nu face rău nimănui, de ce nu?) Perioada de mari umilinţe naţionale-cedarea Cadrilaterului, a Basarabiei, a Bucovinei şi a Transilvaniei a avut repecusiuni până şi în micuţul târg de pe valea Oltului Atât prin tristeţea colectivă cât şi prin faptul că ne-au venit o serie de colegi în refugiu.

Din Basarabia Romulus Catilina – de care avea să mă lege o caldă piretenie până la dureroasa despărţire în anul 1996 datorită unei"lungi şi grele suferinţe"cum se spune pudic la cancer. Din Transilvania Duci Pârvu şi Romică Marinescu iar din Bucovina, din jurul Chişinăului, Hobzei. Un biet adolescent care scăpase singur de urgia ce se abătuse peste

ţară.

Părinţii neputând pleca şi-au"salvat"numai copilul, dar nu aveau să-l mai revadă niciodată, căci avea să moară înnecat în Olt, nefiind decât doi colegi la morgă, înainte de a fi îngropat într-o groapă comună. Şi nici nu am putut să comunicăm trista veste părinţilor, neavând adresa. Inimosu Petrică Monea, spunea printre sughiţuri: - Şi nimeni nu ştie... şi nimeni nu ştie...

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 231

Eram strânşi toţi elevii în sala de gimnastică a liceului-abia fusese inaugurată, dar nu aveam posibilitatea să o folosim mult timp căci avea să devină dormitor comun pentru răniţii de pe front. Profesorul de desen Emil Ştefănescu (voi reveni, cu profund respect şi caldă admiraţie asupra blândului profesor şi talentatului pictor Emil Ştefănescu, care şi după anii grei de temniţă tot îşi păstrase zâmbetul lui cald) ne-a anunţat cu lacrimi în ochi şi în glas că în Râmnic sosireră primii refugiaţi şi ne îndemna să ne purtăm omeneşte cu ei dându-ne numai un singur exemplu de tragedia trăită de bieţii români: - M -am întâlnit aseară cu o familie de profesori care abia veniseră în refugiu şi mi-au povestit că în graba şi disperarea plecării, în loc să-şi ia banii sau bijuteriile, şi-au luat periuţa şi pasta de dinţi... La care toţi, în inconştienţa tinereţii şi nerealizând gravitatea situaţiei, am izbucnit în râs. Şi a început războiul. La început nu ne-am gândit la consecinţele ce aveau să vină. Nu la cele politice mă refer, acestea puteau fi evitate dacă nu am fi intrat sub nemilosul tăvălug al istoriei când ţări se crează sau se desfiinţează în faţa unei hărţi şi a unei butelii de votcă sau wiski.

Nu! Mă refer la consecinţele economice dezastruase care până la urmă îi ating şi pe bogaţi şi pe săraci, drept fiind că pe bogaţi într-o mai mică măsură.

Priveam războiul cu mult patos şi entuziasm văzând în el singura posibilitate de a ne recăpăta măcar Basarabia şi Bucovina. Am asistat cum treceau nesfârşite coloane de blindate şi motociclete germane pe strada Traian spre Bulgaria şi Grecia. Era prima dată când vedeam motociclete B. M. V. cu ax cardanic şi Zundap cu marche-arriere. Nu prea aveam noi idee ce înseamnă aceste inovaţii tehnice dar auzind în jur exclamaţii de admiraţie făceam şi noi pe cunoscătorii. Şi au început lipsurile inerente unui război catastrofic ca toate războaiele. Nemavând mijloacele materiale (în Iulie 1940 murise tata) să stau la gazdă, m-am mutat la internatul liceului unde director era profesorul de istorie Papuc. Un bun profesor se pare dar nu am avut ocazia să-l avem mult timp printre noi căci fiind legionar după rebeliunea din Ianuarie 1940 avea să dispară din Râmnic, neştind nimeni dacă fusese arestat sau fugise. Am aflat ulterior că a făcut mulţi ani de temniţă grea. Imi aduc aminte că în cele câteva zile cât a durat rebeliunea, mai ales în ultima seară când rebeliunea fusese înnăbuşită în sânge, a venit prin

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 232

camerele noastra şi ne-a cântat din fluier, el fiind copil de cioban de prin părţile Gorjului. Din anii petrecuţi la internatul liceului 1940-1942 (apoi aveam să trec la internatul lui Popa Creţu) am vagi amintiri, în afară de o foamete cumplită. Aveam un pedagog Holovati, refugiat Bucovinean, un om rău. Mult timp pentru mine Bucovineanii erau oameni răi având exemplu pe profesorul de fizică Jitaru şi pe pedagogul Holovati. Abia mult mai tărziu, cutreerând toată Bucovina pentru a filma obiceiuri de Crăciun sau vestiţii rapsozi Maria Surupatu, Cazacu sau Lăcătuş aveam să cunosc adevăraţii Bucovineni, să-i respect şi să-i iubesc. De fapt, Dumnezeu să-l ierte pe Holovati, căci după doi ani avea să se sinucidă. Poate că asta era explicaţia răutăţii lui, având ceva în neregulă cu psihicul. Dar câţi nu şi-au pierdut minţile pe timpul refugiului. Numai că atunci nu-l puteam ierta că nu ne dădea voie la magazia unde erau valizele, geamantanele sau panierele noastre unde ne ţineam mâncarea ce ne trimeteau părinţii decât odată pe săptămână, Miercurea, încât de cele mai multe ori ne duceam numai să aruncăm mâncarea stricată, când nouă ne ghiorăiau maţele de foame. Mai era un pedagog, Brânzan, om de treabă-avea să ajungă medic-dar nu se amesteca pentru a nu-l jigni pe Holovati deşi nu era de acord cu el. În aceşti ani de internat îmi amintesc că în fiecare seară venea un bătrânel cu cioc şi mustaţă, un bătrânel înalt şi slab, care venea cu o cobiliţă pe umăr şi în talgerile cobiliţei avea borcănele cu iaurt, de un leu şi doi lei, dar pe care nu ne puteam permite luxul, cea mai mare parte dintre noi, să luăm în fiecare seară. Era o figură a Râmnicului bătrânelul. Ca şi Ibrahim, Turcul fără picioare, care îşi avea sălaşul între farmacia Bejean şi ceasornicarul Paşek. Venea în fiecare dimineaţă cu căruciorul lui de invalid (ştiu că avea ambele picioare tăiate mai sus de genunchi, dar niciodată nu am aflat cu ce ocazie îi fuseseră amputate,) un cărucior care era manipulat de două pedale ca de bicicletă, care erau legate cu un lanţ de roţi, şi se aşeza pe scăunelul lui, de fapt un taburet, şi începea să lustruiască pantofii clienţilor care nu lipseau. Cum fiecare sat îşi are prostul sau nebunul lui, şi Râmnicul avea figurile lui. Aceştia nu erau nici proşti, nici nebuni, ci nişte oameni amărâţi care îşi câştigau cinstit pâinea.

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 233

Assan, un albanez care vara vindea îngheţată în piaţă, lângă cafeneaua birjarilor, şi Moşulică, pe care cei mai mulţi dintre colegi mei îl ştiau numai după îndeletnicirea de ziua când vindea seminţe de dovleac şi floricele de porumb, cu aceiaşi cobiliţa pe umăr. Parcă îl aud, copiil find, când veneam în Râmnic, strigând când îl vedea pe tata, căci îl ştia de client pentru feciorul lui: - Gata Părinţele la floricele şi la seminţele, gata... gata... În acest timp au venit şi o serie de profesori refugiaţi din Ardeal şi Basarabia noi avându-l numai pe Popa Creţu. Care de fapt nu era preot, dar având o barbă"a la Iorga"îi ziceam toţi Popa Creţu. Îmi aduc aminte ce apariţie spectaculoasă şi-a făcut pentru prima dată când a luat contact cu noi. (Nu degeaba era doctor în filozofie la Heidelberg, după cum aveam să aflăm peste câtva timp.) Eram în recreaţia mare şi cum era frig nu ieşisem afară în curte deşi eram câtămai cârlanii şi ne zbenguiam în clasă. Nu e nevoie să spun cum, căci dacă am fi fost singurii care să fi rămas în clasă, de mult ne-am fi pomenit cu Piţurcă sau cu directorul peste noi. Deodată şi-a făcut apariţia un bătrânel scundac şi bărbos cu o lavalieră mare neagră la gât.(Pentru noi Popa Creţu era sinonim cu un bătrânel bărbos, cu lavalieră neagră şi cu o pălările neagră cu bordurile imense, de care nu se despărţea nici vară nici iarnă). A deschis uşa, a trecut pe catedră (Regretatul Bebe Ştefănescu făcea o partidă de box cu Gore Ştefănescu-Dumnezeu să-i ierte pe amâdoi -cu pumnii înveliţi în fulare pentru a dădea impresia unor mânuşi de box şi cu noi în picioare sus pe bănci, făcând galerie pe cât ne ajutau gâtlejurile de juncani tineri) ne-a privit cu ochi de vultur că am îngheţat toţi, boxeurii rămânând cu pumnii atârnaţi în gol, apoi s-a dat jos de pe catedră. A luat o peniţă de pe jos, cine ştie de când era acolo căci nici Ciovică nici Nicolae nu prea făceau exces de zel cu curăţenia, a ridicat-o în sus ca pe un trofeu, şi a început pledoaria. Trebuie recunoscut că îşi ştia meseria căci şi acum după atâţia ani îmi răsună în urechi patosul cu care"ne-a dus" -Vedeţi voi peniţa asta? Realizaţi voi câte milenii le-au trebuit străbunilor voştri pînă să ajungă să creeze această peniţă de care voi vă băteţi joc şi o aruncaţi pe jos? - Vă imaginaţi voi ce a însemnat focul şi roata, căci fără foc şi roată, nu s-ar fi creat nimic? (asta ştiam şi noi) - Vă daţi voi seama că fără roată, nu ne-am putea descurca, nici măcar câteva minute? - Ce format are ceasul tău? - Rotund, răspunde automat Nelu Creţu.

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 234

- Adică roată. Paharul de pe catedră, ce format are? - Rotund răspunde mecanic, ca hipnotizat Clamp (Dănicel) - Şi apoi, la un foc şi cu barosul pe nicovală au descoperit bronzul. - Apoi fierul. - Apoi oţelul. - Şi au creat atâtea lucruri cu care v-aţi obişnuit fără să mai realizaţi câtă materie cenuşie au consumat strămoşii voştri. - Şi probabil au consumat-o pe toată vouă ne mai lăsându-vă nimic de vă băteţi joc de minunatele realizări ale creerului omenesc! Termină patetic punând peniţa cu o infinită delicateţă pe catedră şi dând mâna cu Burtică, profesorul de muzică care tocmai intrase pe uşe, terminându-se recreaţia şi punând punct unei situaţii care nu ştiu cum ar fi evoluat. În orice caz pe noi ne-a lăsat cu gura căscată neluând în serios eforturile profesorului Popescu, zis Burtică, de a ne băga în cap Cheia de Fa. Căci dacă cu gama şi cu diezii şi becarii a izbutit mai mult sau mai puţin, cu Cheia de Fa, în afară de Duci Pârvu care cânta la pian şi de Gică Mateescu care avea talent şi compunea, deşi avea să ajungă inginer (avea să moară destul de tânăr la Hunedoara unde ajunsese inginer şef şi director,) ceilalţi abia cu greu, abia spre sfârşitul liceului, au ajuns să descifreze secretul cheii de fa. Pentru mine şi azi este încă este un mister. Burtică fusese învăţător şi datorită voinţei a ajuns profesor. Era un om de treabă dar metodele lui pedagogice erau cam bizare ca de altfel şi cultura lui generală. Cel puţin de asta eram convinşi noi când îl auzeam că striga la câte unul dintre noi cam tămâie la solfegii şi care mai făcea şi băşcălie de burtica lui: - Bă nenorociţilor, am să vă spun şi eu ca Catilina, - "La oase la Chitila". Ce legătură era între Catilina lui Cicero şi Chitila, nici astăzi nu pot să-mi dau seama. Burtică era terorizat când se apropia 24 Ianuarie sau 10 Mai fiind mari manifestări la liceu unde participau în afară de elevii de la Lahovary şi seminariştii. Era o mare întrecere nu numai între noi elevii, ci şi între profesori şi dacă la recitarea poeziilor sau la interpretarea pieselor de teatru aveam parte noastră de succes, în ceeace priveşte corul, eram perdanţi de la început. Chiar dacă seminariştii aveau o scuză că asta le era meseria să cânte, de fapt una din condiţiile principale la examenul de admitere era să ai şi voce şi auz muzical, aveau şi un profesor de muzică, nu-mi mai aduc aminte cum se numea, care ţinea bine corul în mână. Ba

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 235

era chiar zbir căci îi ştiau bieţii seminarişti de frică mai rău ca mine de Jitaru sau Mănescu la matematică. Când apărea corul seminarului pe scenă, (abia coborâse corul liceului despre care împuţiţii de seminarişti spuneau-şi cam aveau dreptate pârliţiică e"Corul Orbilor") se făcea o linişte mormântală. Prelungind cât mai mult această stare de tensiune (Era bun psiholog şmecherul) apărea din culise profesorul care era şi dirijor. În plus mai şi avea prestanţă"Popetele"cum îl poreclam noi, deşi nu era popă. (Nu ca Burtică al nostru care în afară de burtică mai era şi scund că deşi se urca pe podium abia îl puteau urmări cum dă din mâini să dirijeze numai cei din rândul întâi. Şi ce e drept, se şi"vedea"că nu-l"vedeau". Se urca pe podium, scotea diapazonul, îl punea la ureche, apoi dădea tonul şi corul cânta de răsuna sala. Era aşa de sever încât nu se sfia să părăsească podiumul şi să intre printre corişti şi să dea un ghiont unuia care cântase cu un bemol mai câş. Noi ne întrebam în sinea noastră dacă nu face şi"pe al dracului", ceeace era poate adevărat căci nu prea puteam să credem că dintre 100 de corişti putea depista o singură voce care o luase razna Însă Duci Pârvu spunea că se poate, cum se spunea şi de Cilibidache sau Karajan. După serbare, mai ales de 1o Mai, indiferent în ce zi cădea, nu aveam cursuri, aşa că mergeam cu toţii la plimbare pe bulevard, după ce bineânţeles asistam la defilare. Pe bulevard, între Str. Traian şi capătul parcului era"bătaia peştelui”. Adică locul unde făceam du-te-vino, pe partea dreaptă a bulevardului fiind elevii iar pe partea stângă fetele. Bineânţeles numai cele de la liceu, cele de la menaj nu că nu aveau acces, dar"îşi cunoşteau lungul nasului", în sensul prost al cuvântului. Si nu era chip ca să treacă un elev pe partea fetelor ca să nu mai vorbim de invers. Dar şi la băieţi era o regulă care deşi nescrisă nu fusese încălcată niciodată Să nu ne plimbăm împreună, deavalma, în aceiaşi direcţie. Dacă elevii coborau dinspre Capelă spre parc, seminariştii urcau dinspre parc spre capelă. De cele mai multe ori aranjam de aşa fel ca noi să aveam partea dinspre stradă, aşa că puteam să ne binoclăm mai bine la fete. Dacă aveam ciudă pe un seminarist mai bine făcut şi spre care ni se părea că se îndreptau privirile fetelor, când ajungeam unul în dreptul altuia, spuneam tare, să audă fetele şi să-l compromitem:

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 236

- Sărut mâna, Părinte! La care împricinatul ne murmura printre dinţi, ca să nu audă fetele: - Da cur, n-am? Războiul nervilor oprindu-se aici în ce priveşte tachinările de pe stradă, dar continuând pe stadion la meciurile de fotbal, când seminariştii aveau ocazia, dacă nu să marcheze goluri, căci de obicei îi băteam de-i cotonogeam, să ne cotonogească ei. Dar la propriu, spunând printre dinţi când puneau o piedică sau dădeau câte un şut. - Asta e pentru"Sărut mâna"de duminica trecută, spre disperarea profesorilor de gimnastică care de geaba încercaseră se ne insufle etica jocului. Mai ales Trincă, profesorul nostru de gimnastică şi care de obicei şi arbitra meciurile, (prilej pentru a justifica seminariştii pierderea jocului că ne-a ţinut parte) care nefiind la curent cu răzbunările noastre, nu putea concepe cum de poţi da un şut unui adversar, când nici măcar nu ai mingea. Abia după ani de zile, când deja eram realizaţi fiecare în direcţia alegerii noastre stând la o bere pe terasă şi venind nu ştiu cum vorba despre meciurile de footbal ale liceului şi explicându-i cum"devenea chestia"cu cotonogelile, a căzut o clipă pe gânduri, apoi a spus. - Deci, căutaţi găina. Dar căutatul găinilor mărginindu-la la atât, căci nefiind emanciparea moravurilor de azi, nu am auzit ca vre-unul dintre noi ar fi avut aventuri sentimentale care să depăşească oftaturi în clar de lună sau ochiade pe sub şepci în timpul plimbărilor pe bulevard. Exceptînd vizitele celor mai mari la"fetele"de la hotelul Regina Maria sau cel de deasupra fotografului Mihălcescu, cea mai cunoscută şi constantă fiind Carmen (nu zâmbiţi în colţul mustăţii fraţilor) sper că n-aţi uitat când mergeaţi la nemţoaică şi o întrebaţi. - Ne fu... Tanti Kati? (Nemţoaica având nişte anişori) iar ea răspundea: - Com şi nu... Com si nu...! În orice caz era bine organizată din umbră protecţia sexuală a elevilor căci nu am auzit să se îmbolnăvit vreunul de boli venerice. Îmi aduc aminte de directoratul lui Popa Rădoescu, dar care nu a durat mult căci era bătrân şi a ieşit la pensie. Apoi al profesorului de matematică Ardeleanu, soţul Soficăi Ardeleanu profesoară tot de matematică, dar la liceul de fete (şi directoratul lui avea să fie scurt căci a fost mobilizat şi a murit pe front în primele zile de război.)

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 237

Apoi directoratul ceva mai lung al profesorului de istorie Guşetoiu. Durând mai mult, ne-a lăsat şi mai multe amintiri. Înainte de a depăna amintirile în legătură cu Guşetoiu, pentrucă tot venise vorba de Sofica Ardeleanu, circula o poezie printre elevele de la liceul de fete, având şi ele podoabele lor care le terorizau. În special directoarea. Sica se numea! (atât ştiam noi). O bătrânică scundacă, blondă dar plină de energie. Safta, fosta soţie a"Şefului"profesorul nostru de română, ea fiind de germană şi

Sofica. Toate trei fiind una mai severă ca alta, încât fetele spuneau: - Sica, Safta, şi Sofica - Au băgat în fete frica. Guşetoiu nu prin frică dirija liceul ci prin perseverenţă şi severitate, fiind înainte de toate un bun gospodar. De altfel un şi eminent profesor de istorie. După ani de zile aveam să aflu că avea şi talent în versificaţie. De obicei cam caustic, în primul rând cu el însuşi. Parcă îl văd înalt, drept ca un ofiţer (de fapt şi fusese ofiţer, făcuse războiul din 1916 şi fusese şi prizonier) cu veşnicul baston în mână şi ţigarea de foi în gură. Fiind prin clasa 7 (cârlani mari care nu prea mai eram duşi la biserică şi nu prea mai admiteam să fim călcaţi pe coadă) ne-am pomenit într-o recreaţie cu el întrând în clasă, cu trabucul în mână (fusese probabil atras de vacarmul făcut de noi) şi ne-a privit, trântindu-ne peste umăr: - Aici e grajdul numărul 7? (Ceeace era cam adevărat, căci ne zbenguiam ca nişte cârlani.) La care eu ţâfnos, dar cu o desăvârşită politeţă, i-am răspuns: - Da domne director, grajdul numărul 7ce cu onoare conduceţi! La care el a rămas o clipă surprins, (îl lovisem sub centură, cum avea să-mi mărturisească peste câţva ani) apoi a ieşit glonţ din clasă muşcând din trabuc şi înjurându-mă pe jumătate amuzat, căci i-a plăcut replica, dar şi înciudat că am avut ultimul cuvânt. Neştiind ce să facă, dacă să mă elimine pentru obrăznicie, s-a sfătuit cu Şefu, ca diriginte, iar Zamfirescu i-a spus: - Ai avut ce ai căutat. Cine te-a pus să-i insulţi? Nu realizezi că nu mai sunt mucoşi să nu mişte în front? Şi apoi, nu-ţi dai seama că o să te faci de râs în consiliul profesoral? Doar ştii cât de mult sunt iubiţi directorii indiferent în ce oraş şi în ce liceu îşi trăiesc efemerul directorat.

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 238

Deşi aveam să stau mult de vorbă în anii ce au urmat cu Şeful, când eu însu-mi devenisem"Şef"(un şef cu multe ghilimele) niciodată nu mi-a povestit de acest episod.

Iarna (unde s-or fi dus iernile din anii de altădată când anotimpurile erau foarte bine delimitate, când inimosul Fundătureanu crease pe Capelă pârtie de bob şi de ski cu două trambuline, când îngheţa lacul din zăvoi timp de două luni iar Oltul îngheţa la maluri că se strângea ghiaţă în gheţării, pentru toată vara? Cum liceul era încălzit cu lemne-încă nu fuseseră instalate caloriferedirectorul liceului-Guşetoiu la momentul respectiv-cumpăra câteva vagoane de lemne căci era clădirea mare, multe săli. Apoi aducea două trei motoare de tăiat lemne (pentru a le termina repede, să nu deranjeze cursurile cu zgomotul motoarelor) iar Nicolae şi Ciovică, plus că mai angajau nişte muncitori, se chinuiau zile în şir să le bage în magazie. Guşetoiu, bun gospodar, practic şi cu iniţiativă, cât şi pentru a face economie de bani, a scos tot liceul la corvoadă (8oo de elevi, era ceva) urmând ca în decurs de două trei ore, să se termine treaba. Normal aşa ar fi fost. Numai că a făcut imprudenţa să nu stea printre noi. Ne-a lăsat pe mâna lui Piţurcă care şi el, de frig,-mai şi ninsese noaptea-şi-a făcut de lucru prin clase şi a zbughit-o Noi atât am aşteptat, am şi început lălăiala. Vorba aia, măcar să tragem chiulul o dimineaţă întreagă. Lucru care nu-i deranja de data asta nici pe profesori, având ocazia bă să corecteze extemporale, ba să-şi facă corespondenţa, ba să stea la taclale la o ţigare. (Nu se împământenise obiceiul cu cafelele ca azi). La modă era atunci cântecul: - Iupai-dià dià-dià - Iupai-dià dià dàààà... Eu eram specialist în a face epigrame căci în fiecare recreaţiedupă o oră în care se întâmplase ceva deosebit puneam mâna pe cretă şi asterneam pe tablă o epigramă. Nu vorbim de calitatea artistică a lor, deşi uneori izbuteam să amuz colegii, mai ales când era vorba de mine, ceeace s-a întâmplat după o oră de matematică.

Doamne, cum de m-a trecut clasa atâţia ani Mănescu? Scoţându-mă la tablă şi dându-mi de rezolvat o problemă-dar ce problemă, că se umpluseră amîndouă tablele (aveam table culisante) cu fracţii, paranteze, supra, înmulţit cu paranteză, fracţie supra fracţie, închis paranteza, scăzut iar fracţie cu paranteza la puterea doua, ce mai.

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 239

Şi acum mă iau fiorii, deşi socoteala era simplă. Prin bifare şi tăiere ajungeai în doi timpi şi trei mişcări la rezultatul 1. Numai că trebuia să ştii să te descurci. Şi eu de unde? Probabil că m-am uitat cu o mutră aşa de candidă la problemă, că Mănescu (la data când scriu aceste rânduri trăieşte, are 95 de ani) de unde era înalt cât bradul, s-a ridicat în picioare de părea şi mai înalt s-a uitat la mine de parcă a vrut să mă înghită, apoi cu profund dispreţ şi compătimire, mi-a spus: - Ce stai bă ca capra la ceas în faţa unui radical? - Nici n-am ce notă să-ţi dau. - Nici 1 nu meriţi. - Nici zero (câtă dreptate avea săracul) - Du-te în bancă şi să ieşi singur data viitoare la tablă la ascultat.

Cum a plecat, am pus mâna pe cretă şi după ce am şters oroarea, am scris:

Atâta mi-a mai rămas. Să stau ca capra la ceas în faţa unui radical. Iar Mănescu, ca un cal să îmi tot trântească-nas, C-atâta mi-a mai rămas. Eu am pus punct şi aşteptam cu spatele la clasă să savurez plăcerea hohotelor de râs. Eram foarte mirat că opera mea nu stârneşte ca de obicei hazul, ba dimpotrivă că s-a aşternut o linişte mormântală. Intrigat, m-am întors să văd ce se întâmplă şi spre stupefacţia mea, toţi colegii stăteau în picioare cu ochii cât sarmaua urmărind pe Mănescu care în spatele meu citea foarte atent creaţia mea literară, căci se întorsese că-şi uitase pălăria cu care ocazie m-a văzut în plină creaţie: - Ia uită-te bă, domnul candidat la secţia ştiinţifică face poezele. Daia habar n-are de o ecuaţie. - Uite ce e băiete, la mine nu mai ai ce căuta. Poţi nici să nu mai vii la ore.(mai erau două luni de şcoală) Şi dacă la sfârşitul anului nu treci la latină, (în acea perioadă, începând cu clasa 7 ne separam în ştiinţific şi literar, cei de la ştinţific făceau matematică iar cei de la literar latină şi greacă) te las corijent şi bineînţeles repetent aşa că o să ai destul timp de poezele. Cum a plecat, tot eram la tablă cu creta în mână, am continuat: Virgile, Măria Ta La Mănescu, nu mai sta

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 240

şi-ascultă a lui povaţă! Cară-te cu-a ta mustaţă cât mai iute la latină unde viaţa e mai lină Fără X grec Ypsilon doar vr-un vers din Ciceron. Şi nu e minciună, dar abia când pusesem punct, cine intră pe uşe? Mănescu cu Guşetoiu, să-i arate şi lui mârşăvia: - Ia te uită fraţilor că măi făcu una! Asta a pus capac carierii mele ştiinţifice, căci din toamnă i-am căzut plocon bietului Papadopol la latină. Dar să revin la talentele mele de versificaţie. Cum numai de trecut lemnele din mână în mână-eram pe trei rânduri de la grămadă până la magazie-nu aveam chef, ne întreţineam unul cu altul să treacă timpul până ce şi-a vârât dracul codiţa şi am început să versific, căci de cântat, mai uşor: Am venit şi noi la şcoală Cărticică să-nvăţăm, De trei luni de zile-ncoace Lemne-n magazii băgăm. Iupaidia-dià-dià Iupaidia-iupaida. Iupaidia-dià-diàIupaidia, dià-da.!

N-aş putea spune că am rupt inima târgului, dar în lipsă de altceva mai bun, au început cei din jurul meu: Am venit şi noi la şcoală, etc la care din ce în ce mai mulţi au intrat în horă (să te ferească Dumnezeu de psihologia maselor) încât în decurs de câteva minute, 800 sute de voci tinere şi bine hrănite au început să cânte în ritmul în care dădeau lemnele din mână în mână: Am venit şi noi la şcoală Cărticică să-nvăţăm, la care, fără dirijor (Să crape Burtică de necaz) s-a făcut un cor pe trei voci, unii cântând:

Iar başii Am venit şi noi la şcoală Cărticică să-nvăţăm Alţii, tenorii, răspunzând: De trei luni de zile-ncoace Lemne-n magazii băgăm,

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 241

Iupaidia. Iupaidia etc Vă daţi seama că răsuna curtea liceului de Iupaidia, încât şi trecătorii ce treceau pe stradă se opreau şi se uitau peste gard la minunea din curte. Bineînţeles că zumzetul a ajuns până în cancelarie de unde a ieşit un profesor să vadă ce se întâmplă ca apoi să vină toată cancelaria, stând la ferestre unul peste umărul altuia să vadă mai bine şi să se strice de râs până ce a auzit şi Guşetoiu din biroul lui scandalul. Când a ieşit afară şi a realizat ce se întâmplă a crezut că turbează. A venit ca un uragan în faţa elevilor, şi a urlat: - Cohortă, Drepţi.! (Era pe vremea străjeriei) La care toţi am înlemnit care cum ne găseam, cei mai mulţi cu bucăţile de lemne în braţe. Era o poziţie de drepţi foarte originală, dar cum să dai drumul la lemne jos? Ar fi căzut pe picioare. Numai ecoul continua, căci curtea fiind închisă era ecou, Iupidia-iupaida... - Cine a făcut cântecul? O linişte de mormânt s-a aşternut ceeace l-a inervat şi mai tare pe director, bănuind un"complot”. Şi nu din solidaritate nimeni nu a spus nimic, nu! Sunt convins că nimeni, în afară de împricinatul, nu mai ştia cine era autorul. Ce vreţi, psihologia maselor. Trăgeam cu coada ochiului la vecinul din dreapta şi din stânga şi miam dat sama că habar n-aveau de unde venise cântecul: - Cohortă, prin flanc câte unul pe trei linii adunarea (Erau mulţi) - De la unul la trei, număraţi! Şi a început numărătoarea. - Numărul unul şi trei un pas înainte. Zis şi făcut. - Numărul doi eliminaţi pe trei zile. Eu eram numărul unu, aşa că nu am fost eliminat. Când ne-am întâlnit la 20 de ani de la absolvenţă şi la masă a venit vorba de Iupaidia – Iupaida şi i-am spus lui Guşetoiu (de care mă legase o caldă şi duioasă amiciţie cu toată diferenţa de vârstă, până la respectabila vârstă de 94 de ani când a decedat, cu care aveam să corespondez el la Râmnic eu la Paris chiar pe vremea dictatrii şi ştiţi ce riscuri îşi asumau cei ce corespondau) a căzut pe gânduri şi serios a spus; - Cred că aş fi fost în stare să te strâng de gât dacă aş fi ştiut că tu erai...

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 242

- De fapt ar fi trebuit să mă aştept de la obrăznicia cu grajdul... - Şi când te gândeşti cât m-am luptat cu Mănescu să nu te lase repetent... Şi a căzut pe gânduri, amintindu-şi de vremurile când era cineva. La data când povestesc abia ieşise din ani grei de temniţă pentrucă a avut demnitate şi nu a colaborat. Îmi reamintesc de o epigramă pe care şi-a făcut-o singur. Mă întreb cum a avut curajul să mi-o trimită la Paris. Era prin 1987, când din acel"cineva"ce fusese, căci toţi îi spuneau Domne Director sau Domne profesor, acum, zdrobit de tăvălugul istoriei, ajunsese. "Nea Mitică.”! Nea Mitică, Nea Mitică Ai ajuns monedă mică. Azi pe stradă toţi te strigă; Nea Mitică! Nea Mitică! Dar gândesc la o adică, Că mai bine Nea Mitică Decât Tov. sau Tovulică... Şi chiar în anul când îşi serba cea de a 94 aniversare a avut satisfacţia dureroasă vă vadă prăbuşita în neant bicisnica dictatură. Felicitându-l de la Paris (din diferite pricini nu am putut veni în ţară înainte de 1993,) şi urându-i să se ţină tare şi să atingă suta, mi-a răspuns amar în stihuri:

Geaba ai atins suta Dacă ai pierdut minuta. Şi cine putea şti mai bine decât el care la vârsta când un om poate da tot ce a acumulat ca experienţă atâţia ani, a fost desfiinţat şi ca intelect şi ca entitate umană de aşa zisa democraţie populară. Păstrez versurile lui, între care unele sunt de o reală valoare artistică, dar toate străbătute de un profund tragism aproape Sakaesperian. Şi nu pentru persoana lui, ci pentru situaţia unui popor şi a unei ţări întregi. Cu câtă demnitate şi patriotism lucid, nu fanfaron, încerca să ne facă să descifrăm tainele de nepătruns ale istoriei şi mai ales ale celor ce fac istoria. Lucru pe care aveam să-l cunoaştem pe propria noasră piele şi experienţă. Nu mă pot abţine să nu fac comparaţia-ajută-mă Doamne să fiu subiectiv-cu un alt profesor ce ne fusese catalputat de serviciile poliţiei secrete ruseşti.

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 243

"Blândul şi domolul"Blaga. Cu voce mieroasă strecurată printre buzele subţiri, buze de om nesincer şi ipocrit încerca, (deşi venise pe post de refugiat basarabean şi fusese primit cu braţele deschise, ca un frate în suferinţă,) încerca să ne strecoare otrava comunistă. Vă aduceţi aminte cu câtă şiretenie a început să denigreze puterea regală? Trebuie să recunosc, în ce mă priveşte, că nu am fost adeptul unei regalităţi sclave a legii Salice (dar asta e altă poveste). Blaga nu din convingeri antiregaliste, ci pentru a pregăti printre tineri un curent antiregalist pentru început,"revoluţionar"cu trei rânduri de ghilimele ulterior ne strecura perfid otrava Marxist-Leninistă. Întâlnindu-l după nu mulţi ani în fruntea nomenclaturii comunisteajunsese rectorul facultăţii de la Braşov-bineânţeles politic, căci nu avea nici-o contingenţă cu technica, în timp ce profesori de o reală valoare şi morală şi profesională zăceau în închisori ca Marin Trincă, Emil Ştefănescu, Apolzan sau Mitică Guşetoiu. Nu ştiu cum a mai evoluat acest-cer scuze că redau expresia ce îi era adresată de elevi:

“VORBĂ DULCE, CUR VICLEAN CARACTER BASARABEAN!", eu părăsind ţara în 1980 când el era în vârful scării nomenclaturii comuniste. Nici nu ştiu dacă mai trăieşte. Dar aş dori să trăiască! Să vadă cât rău a făcut celor ce l-au primit cu braţele deschise.

Eu n-am avut niciodată nici-un conflict cu el. Dimpotrivă a fost o perioadă când încerca pe cât îi permitea atitudinea noastră oltenească să mă facă adeptul ideilor lui(măcar dacă ar fi fost ale lui) dar nu pot să nu mă revolt când îmi dau seama cât de naivi am fost noi românii şi cât de ticăloşi mesagerii agenturii bolşevice. Mă întreb dacă el a lăsat o cât de mică amintire de stimă şi respect în sufletele noastre. Dar Nea Mitică supravieţuise atâtora altora care doar în amintirea celor vârstnici să mai dăinuiască. Cine îşi mai aminteşte de farmacistul Pendifranga? (Cel ce avea 6 degete la mâna stângă degetul gros fiind despicat în două) De ceasornicarul Ceh Paşek? Un tip înalt şi simpatic, De scundacul şi puţin adusul de spate ceasornicarul italian Marconi (Unchiul colegului nostru Ţamblac, botezat aşa de Şefu)

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 244

De Griua din Piaţă, De pescarul Rădulescu (tatăl colegului nostru, botezat Bibanul tot de Şefu-avea să ajungă ofiţer superior-frate cu marele actor de comedie Rădulescu Bibanu -care avea să-i fure pseudonimul fratelui lui, colegul nostru, căci el nu l-a avut profesor pe Zamfirescu să-l boteze)

De Violeta-firma magazinului de mercerie ţinut de tatăl colegului nostru Dorel Ştefănescu-avea să ajungă director în ministerul comerţului,văr cu Bebe Ştefănescu, al cărui tată avea tot un magazin de mercerie, dar mai în centru, Ruleta. Apropo de propietarul acestui magazin. Am să vă povestesc o istorie adevărată cu el. În Râmnic era o colonie destul de puternică de evrei dovadă că aveau şi o sinagogă pe bulevard. Nu ştiu dacă mai există, căci marea majoritate a evreilor au plecat din oraş imigrând în cele patru puncte cardinale, numai să scape de paradisul comunist. Printre magazinele lor, căci cu asta se ocupau în Râmnic, cu comerţul şi cu medicina (Cine nu l-a vizitat pe simpaticul bătrânel Rosental când avea dureri de măsela?) erau: "La Doi lei", de confecţii, unul de fierărie şi obiecte casnice, Dermata de încălţăminte precum şi un"Magazin Universal"în special cu mercerie. Foarte bine plasat, la intrarea în piaţă, încât toţi ţăranii ce veneau la târg, treceau prin faţa lui şi dădeau câte o raită magazinul având vitrinele bine prezentate, că-ţi făceau cu ochiul. Ţăranii, ca toţi ţăranii practici, întâi dădeau o raită la -HORA ŢÂRĂNEASCĂ-magazinul cu pricina (dece horă şi de ce ţărănească când era ţinut de Şmilovici, nu prea înţeleg) apoi treceau şi pe la Violeta şi pe la Ruleta, şi luau de unde era mai ieftin. Diferenţa de preţ era foarte mică, adică de fapt nu prea era de loc, concurenţa fiind mare iar târgul mic. Însă,"Hora ţărănească"având"de toate"până la urmă ţăranii cam de aici cumpărau. Celelalte magazine, mai"elevate"erau apanajul Râmnicenilor. Între negustori-repet fiind târgul mic-era un consensus de a se respecta regulile jocului şi a nu se trişa unul pe altul., respectându-se un anumit barem al preţurilor. Până într-o zi când, intrând la Ruleta ca de obicei într-o marţi, ţăranii au spus nemulţumiţi: - Jupâne, nu luăm de la dumneata, că uite Hora ţărănească vinde america-pânza albă pentru cearceafuri, feţe de masă, etc.-cu 50 de bani mai ieftin metrul. Ştefănescu, făcând mintal calculul, şi-a dat seama că nu se poate, căci la preţul ăsta ar fi însemnat să nu aibă nici-un beneficiu, furnizorul fiind pentru toţi acelaş, fabrica Şerg din Braşov.

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 245

- Nu se poate Bade, nu se poate! - Ba se poate! Uite acum viu de la hora Ţărnănească. Dacă îl dai la acelaş preţ, iau de la dumneata. Dacă nu, iau de la Iţic.(Pentru ţărani, toţi Jidanii erau Iţic) - Nu pot să dau la preţul ăsta, căci aş vinde în pierdere. - Cum vrei, dar eu mă duc la Iţic. Şi cum au fost mai mulţi ţărani ce au trecut pragul magazinului lui în ziua aceia, repetându-se de fiecare dată povestea, a început să-şi facă probleme. Şi-a trimis şi el"oamenii lui"să se facă că cumpără să vadă dacă aşa era. Şi întra-devăr, aşa era.

Intrigat s-a dus la patronul merceriei (pe vremea aceia nu erau dotate cu telefoane toate magazinele, dacă nu mă înşeală memoria numai librăriile Anastasiu şi Petrescu şi Fundătureanu aveau telefon şi parcă şi Pendifranga) şi a stat de vorbă ca între"bandiţi"spunându-i că nu înţelege cum poate vinde la preţul ăsta, că înseamnă că vinde fără nici-un câştig, adică în pierdere.

La care patronul-"bandiţii"între ei fiind şi prieteni i-a spus: - Ascultă bă"Goi"tâmpit (sinonimul pentru evrei al Jidanului împuţit pentru români) capul unui jidan a mai fost la un cur de babă (de fapt un proverb pur românesc, din părţile ardealului) Şi deşi nu sunt înalt ca bradul dar prost ca gardul (patronul era un tip scundac, cu o barbă slinoasă şi cu o conjuctivită biblică, iar Ştafănescu era într-adevăr înalt ca bradul, deşi nu era deloc prost ca gardul nici măcar în afaceri) am comandat la Şerg să-mi facă pentru mine materialul cu un centimetru mai îngust. Exact diferenţa de 50 de bani. Căci ţăranul român, deştept nevoie mare, măsoară de 10 ori pânza, dar numai în lung, niciodată pe lat.! A făcut şi Ştefănescu comandă la Şerg, dar degeaba. Nici-un ţăran nu mai venea la el să cumpere că s -dus vestea că vinde scump... Cu librăria Anastasiu şi Petrescu-cine poate uita forfota de la începerea anului şcolar, cu vândutul cărţilor, al hârtiei albastre pentru învelit coperţile, cu etichetele şi mirosul cernelei Pelican?-este o altă istorie. Şi este şi aceasta adevărată. Librăria avea în afară de articole de papetărie şi articole de uz caznicnişte valize din piele de mare preţ-precum şi automobile şi era (cred) singurul reprezentant al loteriei Stănoiu-cred că nu mă înşeală memoriacare vindea lozuri la cetăţeni. În fiecare lună, a doua zi după tragere, se

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 246

înfăţişa o bătrânică, destul de simpatică, dar tare bizară-ca să nu zic sonată-şi întreba: - Am câştigat ceva Maică? - Arată biletul, să vedem - Păi nu am bilet. - N-ai cumpărat bilet?

N-am cumpărat Maică. - Păi atunci cum vrei să câştigi? - Dacă vrea Dumnezeu, câştig Maică. Şi asta în fiecare lună. Lună de lună. Încât ajunsese de poveste printre toţi vânzătorii librăriei (ştiu întâmplarea de la un tânăr vânzător din Pietrari, Mentea. Un băiat tare drăguţ, brunet, cu nişte ochi mari dar care îşi trăgea mâna dreaptă, cred că avea o pareză, şi care mi-a spus amuzat ce s-a petrecut) Într-o zi, unul dintre băieţii de prăvălie a avut ideia să pună mână de la mână şi să-i cumpere un bilet, bineînţeles cel mai ieftin, să-i facă o bucurie babei. A doua zi după tragera loteriei din luna respectivă băbuţa s-a prezentat ca de obicei cu întrebarea: - Am câştigat ceva Maică? Băieţii, care încă nu verificaseră biletul, scot biletul, îl verifică şi spre surprindera lor constată că ieşise câştigător. Destul de surprinşi, îi spun băbuţei: - Ai căştigat, Măicuţă. - Vedeţi Maică, că dacă vrea Dumnezeu, câştigi şi fără să joci? Sau cine o poate uita pe Coana Miţa, cofetăreasa? Care dintre copii şi elevi, nu a stat minute întregi în faţa vitrinei ei, pentru a admira imensul ou de ciocolată de Paşti, sau Moş Crăciunul de un metru, din ciocolată cu lapte? Cine dintre elevi nu a"şutit"măcar odată o prăjitură de la ea? Căci ne duceam şi cumpăram câte un cremşnit dar mâncam două. Mai ţineţi minte ce mică era cofetăria ei? Câteva măsuţe. Dar ce rafturi pline cu savuroase prăjituri! Mai ales platourile cu ecleruri puse mai spre fundul cofetăriei. Ne duceam câte trei patru, unul lua un cataif sau un cremşnit în farfurie în timp ce ceilalţi"ţineau tira"şi îl acopereau pe cel ce pe lângă prăjitura din farfurie înghiţea şi cel puţin un ecler-erau mai uşor de"şutit”şi apoi făceam cu rândul. Vă aduceţi aminte fraţilor, când cu ocazia aniversării a douăzeci de ani de la absolvenţă, ne-am dus amuzaţi, să-i plătim lui Coana Miţa prăjiturile furate?

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 247

Coana Miţa, la fel de dolofană-ba chiar mai dolofană, că mai trecuseră nişte ani-dar la fel de jovială şi cu acelaş zâmbet bonom pe faţă-ne-a primit plină de bucurie şi ne-a spus: - Iar aţi venit în bandă să-mi furaţi eclerurile? - Nu Coană Miţo, de data asta am venit să ţi le plătim pe cele furate. - Bătu-v-ar norocul, că mereu tremuram de frică să nu vă înnecaţi. - Mai ales tu bondocule (era vorba de Gică Popescu-Gogoaşe) tu nu te mulţumeai cu un ecler, şi doar de aia le pusesem acolo, ca să credeţi că nu vă văd, nu, tu înfulecai dintr-o înghiţitură un cremşnit. - Sau lunganul ăla(era vorba de Frujină-băiatul popii) care se spurcase la cataif. - Tu-venise rândul meu-luai eclerul şi roşeai tot până la urechi până ce îl mâncai. Şi noi care credeam că furam neobservaţi. Şi în loc să ne ia banii, ne-a poftit: - Şi acum mâncaţi pe săturate şi la vezeală. - Da mai întâi să-mi spuneţi fiecare ce aţi ajuns în viaţă. După Coana Miţa, ne-am dus în corpore la Tanţu Dănicel, cel cu cafeneaua. Eu intram pentru prima dată la el. Era cafeneaua la care elevii erau toleraţi. (Era tare simpatic ţiganul burtos) Acum îmi dau seama că în orăşelul cu 10.000 de locuitori erau mulţi străini ce mâncau o pâine în ţara asta. Era o puternică colonie de germani (Aveau şi o biserică lutherană lângă liceul Lahovary) de Evrei am pomenit, erau Francezi, Italieni (Aveau şi ei o biserică Romano Catolică pe terasă) ba şi Greci şi Turci şi Albanezi. De ţigani să nu mai vorbim. Se găsea un cartier-dincolo de Hozoc, spre Călimăneştii – unde toate casele pe partea stângă erau ale ţiganilor. Se şi numea"În ţigănie". Dar nu toţi ajunseseră să aibe cafenea în plin centru oraşului. Nici să fie spălaţi ca Dănicel. Care în plus făcea o cafea"Turcească"pe cinste. În timp ce ne sorbeam cafeluţa, băieţii au început să dea o bilă la acelaş biliard vechi de peste 40 de ani. La foarte scurt timp avea să-i fie închisă cafeneaua. Apropo, care ştiţi ce s-a mai întâmplat cu bruneţica-poate prea bruneţică-de durdulia fica lui? Câtă deosebire între cele două întâlniri de la absolvenţă la care am participat eu: cea de 20 şi de 50 de ani. Poate unde eram încă tineri şi nu ni se risipise elanul şi entuziasmul pe drumul spinos al societăţii multilateral desvoltate.

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 248

Cum ne strângeam în braţele viguroase, cum ne spuneam realizările şi mai ales dorinţele de a realiza lucruri mari.

Iar acum nişte bătrânei, majoritatea ştirbi şi obosiţi Tare obosiţi. Fără sclipirile de draci în ochi. Nişte bătrânei care căutam să mai legăm nişte fire rupte de o soartă vitregă, exact ca în cântecul pe care îl interpretaseră în revista"Lahovarii"prezentată de noi prin 1945, în clasa 8, cred că regretatul Stancu Lascăr cu Puiu Cernăianu, parcă văzându-se la anii de acum: Când eram flăcău odată (Şi acum mă trec fiori) Cum vedeam trecând vre-o fată, După ea prin vânt şi ploi. Târ-târ-târ..! Iar acum la bătrâneţe Îa mă ţiu că sunt bărbat. Viaţă viaţă, aţă, aţă Iute te-ai mai depănat.Tăr-tăr-tăr! *****

Am fost o clasă unită, solidară. Majoritatea dintre noi au avut cariere strălucite. Chiar şi eu mi -am avut sfertul meu de oră de glorie în lumea efemeră a artei, a acestei arte nemiloasă care cu timpul pe fiecare îl pune la locul lui. Apropo, a fost vreunul care să clacheze pe ultima sută de metri? - Nu vorbesc de Gore Ştefănescu... Ce caracter dur sau mai bine dărz avea Gore. Ce tărie de caracter. Poate de asta cum a terminat facultatea a fost arestat şi chinuit peste poate. Totuşi, ca toate realele valori, când a ieşit din puşcarie nu a plecat capul. Nu a capitulat! A ajuns jurist în Rm. Vâlcea. Dar, consecinţa anilor de temniţă -bănuiesceu- i-au apropriat grabnicul sfârşit.. - Nici de Dan Diaconeasa care a murit la câţva ani de la absolvenţă. - Nici de Popa Beştea care categoric datorită bătăilor din puşcărie a murit foarte tânăr. Vă aduceţi aminte ce sfios devenise băiatul svăpăiat care ca o nevăstuică nu stătea o clipă locului? Cum l-a un moment dat a început să strige, arătând cu mâna în moalele capului; - Uite-aici.! - Uite-aici.! - Uite-aici.! - Uitea-aici.!

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 249

Arăta cu mâna locul unde vroia să spună că a fost bătut. Şi nu putea ieşi din spaima vecină cu moartea, deşi trecuseră câţva ani de când fusese eliberat. Nu de aceşti vinovaţi fără vină vorbesc. Toţi ceilalţi au făcut cariere strălucite. Din întâmplare (fericită întâmplare) nici-unul dintre noi nu a fost"demn"să fie ministru sau prim secretar de partid.(Am subliniat intenţionat demn, ca să se înţeleagă de ce demnitate era vorba). Nici în nomenclatura Comitetului Central al partidului Comunist Român nu au avut state de plată. Ci au ajuns prin propriile puteri datorită eforturilor făcute. Uneori dure eforturi căci nu aveau sprijinul binevoitor al partidului care deschidea orice uşi. Au ajuns să-şi croiască un drum în viaţă datorită dacălilor noştri care au dus adevărată muncă de apostolat cu noi. Altfel nu am fi avut aceste rezultate. Chiar dacă pe ici pe colo mai aveam dreptate când acuzam uni profesori că au metode învechite sau depăşite -şi uneori cam aşa era-dar erau cinstiţi în meseria lor. Şi se străduiau cât puteau să facă din noi oameni. Deşi dacă ar fi fost să ne luăm după Creţu, profesorul de naturale, eram toţi nişte"Mârlani". Nelu Creţu, fiul său şi colegul nostru pe parcursul a 8 ani, nefăcând excepţie. Avea un langaj care intrase în folclor. Păcat că Nelu nu mai e printre noi să-şi amintească cum, solidar cu toată clasa, trebuia să ia atitudine împotriva tatălui său.

Dar ce nevinovate erau aceste mici farse care de atunci ne-au făcut să cunoaştem spiritul de solidaritate, într-adevăr toţi pentru unul şi unul pentru toţi. Mai ales la orele de botanică şi anatomie. - "Şi era acest Creţu om nu mare de stat, Negricios (chiar ţigănos) şi la vorbă spurcat

Mai ales de l-ai inervat"! Asta ca să pastişez cronicarul. Parcă îl văd cu ochelarii pe nas şi ţinând mai tot timpul capul pe spate pentru a te putea vedea. Altfel privirea nu-i ajungea să te vadă decăt până la gât. De aceia în clasă avea catedra pusă pe un podium foarte înalt, pentru a fi aproape la înălţimea cârlanilor. Avea un talent nemai pomenit de a desena pe tablă cu crete colorate planşele de anatomie, că tâmpit să fi fost, şi tot înţelegeai.

Fiind deja în clasa 7 (nu aveam voie nici să purtăm freză nici să fumăm tutun) când făcea"mişto"de noi, apăi făceam noi"mişto"de el.

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 250

Era între ciocan şi nicovală deşi niciodată nu a avut de-aface nici cu ciocanul şi nici cu secera, nici el, nici fiul lui şi colegul nostru. De fapt nici nu avea nevoie să facă compromisuri, fiind un elev eminent, mereu premiul 1

Pentru a-l prezenta pe profesorul Creţu, închipuiţi-l cu o prăjină de alun în mână (avea câteva rezervă întotdeauna. Nu ştiu cine i le procura, Nelu fiul lui în nici-un caz, că nu avea nici-un interes, ba dimpotrivă) cu care arăta planşele agăţate pe pereţi şi apoi desvolta pe tablă câte o porţiune despre care trata în lecţia respectivă, desenând după cum am spus, nemaipomenit că ne întrebam de ce nu s-a făcut pictor. În acest timp nuiaua sau vergeaua, dar de fapt prăjina de alun, stătea rezemată de tablă. După ce termina de explicat tema respectivă lua nuiaua şi stând în mijlocul podiumului, ne interoga să vadă dacă am înţeles. Uneori era nevoit să se întrerupă observând pe câte unul care în loc să-l urmărească, stătea cu capul aplecat şi citea ţinând pe genunchi Doxurile sau romanele de 15 lei ce erau la modă pe atunci. Începând să învârtească nuiaua între degete se adresa vinovatului cu accentul lui pitoresc (Uite că nu ştiu din ce regiune era de vorbea buruienos şi cu ticul"Mâ". Ţigan nu era, cred mai de grabă că era dinspre Dunăre) - Mâ mârlane mâ! Ce desenai io pe tablă? - Păiiiiii (îi trebuia timp să se desmeticească) o monocotiledonată. - Mono ce? - Coti... - Ia dă cartea ce o citeai pe genunchi. - Ştiind ce-l aşteaptă (de data asta era vorba da Gore Mateescu, văr cu Gică Mateescu, băiatul unui învăţător din Govora Sat, -avea să ne părăsească prin clasa 7 murind stupid de o septicemie -a trecut cartea din mână în mână până a ajuns la Creţu, evitând să o aducă el căci ştia ce îl aşteaptă. - Ia te uită ce citeşte mârlanul în ora de zoologie...l-a trimis ta-so la şcoală să înveţe carte, şi el citeşte Moartea În Vacanţă, roman de 15 lei, şi.. JAP cu prăjina pe spinare. Fiind deja despărţiţi în literar şi ştiinţific eram numai 17 elevi în clasă şi cum băncile erau pe două rânduri nu era departe fundul clasei, aşa că nu era o problemă să rupă prăjina pe spinarea vinovatului. Să nu fiu înţeles greşit, în liceu nu se bătea. Deşi mulţi profesori abia se abţineau să o facă. Drept este că şi noi întindeam prea mult coarda şi am fi meritat-o, dar ce mici glume par"rebeliunile"noastre de atunci care nu depăşeau regulile jocului în comparaţie cu agresiunile huliganice, chiar criminale de astăzi.

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 251

Când te asculta şi nu era mulţumit de răspunsul tău, mai ales dacă răspunsul era însoţit de o obrăsnicie, te mai înghiontea Creţu. Dar se făcea carte şi învăţam cu plăcere. Ne explica în aşa fel că înţelegeam şi veneam cu plăcere la orele lui, poate numai metoda lui pedagogică-ca şi a lui Burtică şi a altor căţva-nu era pe gustul nostru. Trebuie să recunosc că şi astăzi ştiu ce e şi cu monocotiledonatele şi cu bicotiledonatele. Acum câţva ani, fiind în Bretania şi stând de vorbă cu un medic veterinar, cu totul întâmplător spunea că are epidemie de tenie, iar eu firesc, am întrebat. - Tenia bovina, sau tenia saginata? - La care medicul a căscat ochii mari şi a întrebat. - Sunteţi medic veterinar? Trebuie spus că dacă specialiştii sunt maeştri în specialitatea lor, în ceeace priveşte cultura generală, mai ales după evenimentele din 1968 când au dat peste cap învăţământul, cunoştiinţele lor generale lasă foarte mult de dorit. - Nu. Dar acum 5o de ani când mi-am făcut studiile liceale am învăţat asta la zoologie şi este un lucru normal că un om cu o cât de cât cultură generală să ştie aceste lucruri - Păcat că n-ai fost cu mine domnule profesor, să-ţi crească inima de bucurie că"Mârlanul"nu te-a făcut de râs. De fapt la acea dată nici nu puteai să fii în Franţa, fiind plecat la un consiliul profesoral cu Şefu, cu Papadopol şi cu atâţia alţii în grădinile Edenului. Parcă îl aud când începea prelegerile de educaţie"a la Creţu". - Mâ mârlane mâ. Stai ca un bolovan şi aştepţi să treci iar un an.. Bolovanii clasei... Sau când într-o zi vine inervat la culme şi înainte de a începe lecţia, spumegând de furie ne spune: - Mâ mârlanilor, ieri a venit la mine acasă tata lui Slătineanu... (Noroc că nu era de la noi din clasă) cu un coş în care erau 5 fâţe de peşti ca să-i trec copilul clasa. Că ce sânteţi voi bolovani, dar ce e el. - Auziţi, vine cu 5 fâţe să mă mituiască. Înţelegeam dacă venea cu un pahar de vin reprezentat printr-o damigeană. Dar nu ca să-l trec, ci drept mulţumire că l-am învăţat bine carte! ... Şi a avut nevoie de timp până să reînceapă să predea normal. Drept consecinţă a intrat în folclorul clasei noastre expresia, căci mereu spuneam:

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 252

- Mergem la Mântulescu să bem un ţap de bere, reprezentat prin 6 halbe? Şi mai avea un sistem nostim de a ne asculta. Ne scotea la tablă-în general câte unul-şi ne punea o întrebare, la care victima o cam bâjbâia. Şi Creţu prompt: - Treci la loc mârlane. Nu ştii lecţia. Nota trii. - Ba ştiu domne profesor. - Păi atunci zâi. - Dar ce să zici dacă nu aveai de unde?. - Odată mi-a venit şi mie rândul (vă aduceţi aminte ce bătaie zdravănă aţi mâncat o bună parte dintre voi din cauza mea?-) şi m-a scos după tipic la tablă. Creţu, cunoscându-şi mârlanul stâtea pe catedră cu o mâna sub falcă şi cu alta mângâind prăjina.

Mi-a cerut să descriu inima. La care eu, luând un aer patetic am început: - Înima, lăcaşul tuturor sentimentelor omeneşti,(în clasă s-a făcut linişte) Inima, de unde izvorăşte iubirea, pasiunea, ura, (clasa a început să pufnească iar Creţu să mă privească lung) - Inimă, sentimente, pasiune... ură...treci la loc, nota trii. - Ştiu lecţia, domn-profesor. - Păi dacă ştii, zâ. - Inima este un fel de pompă (Creţu s-a întors cu faţa spre mine dând aprobator din cap, ca şi: până acum e bine.) care împinge sângele în artere (Creţu, optimist, da aprobator din cap,) ce sunt un fel de pompiţe (Creţu a ridicat surprins din sprâncene) apoi în vene, care sunt un fel de pompuţe (Creţu a făcut ochii mari dar nu a avut timp să reacţioneze, că am continuat) şi în fine în vinişoare, care sunt un fel de pompuleţe.!

Am spus totul dintr-o răsuflare, oftând apoi uşurat. În clasă era o linişte mormântală, iar Creţu încă nu îşi revenea: - Inimă... pompă... pompiţe... pompuţe...pompuleţe... treci la loc mârlane, trii... Şi în trecere a vrut să mă miluiască cu vergeaua, dar cum pe vremea aceia eram şi slab şi agil, l-am fentat. Plictisit, dar şi amuzat, căci se şi vedea povestind în cancelarie cu humorul lui întâmplarea (căci avea humor când povestea, nu atât prin ce, cât cum povestea) a trecut peste asta şi pentru a salva aparenţele, a luat prăjina şi arătând spre tablă unde desenase magistral o inimă, cu arterele, cu ventricolul drept, cu auricolul, cu sângele ce circula, totul cu crete colorate, într-adevăr operă de artă a întrebat pe Bebe Ştefănescu (nu putea găsi altul) - Ce culoare e asta, mâ?

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 253

Ce culoare putea să aibă inima cu sângele în ea, decât bineînţeles roşie? Dar Creţu calculase greşit cam până unde poate merge solidaritatea noastră, ce friza de multe ori cu impertinenţa: - Roz.! Răspunde prompt Bebe, băgându-şi deja precaut capul între umeri. - Roz... - Inimă roz, spune surprins Creţu neânţelegând încă ce seîntâmplă... - Inimă roz... Şi jap cu prăjina. La care Ştefănescu se-ntoarce spre clasă făcând cu ochiul, ceeace era semnalul de plecare. - Ce culoare e asta mâ? continuă Creţu, îndreptând ameninţător vărful prăjinii spre Petrică Monea, care după ce că era scundac, se făcuse şi mai mic ştiind ce îl aşteaptă. Petrică se ridică, în trecere uitându-se spre clasă, a: vai de pielea mea: - Grena, domne profesor. - Grena... inimă grena... şi jap Petrică precaut, s-a aplecat sub bancă, încasând Vasilescu lovitura. Creţu, începînd să se inerveze de-abinele, îndreaptă nuiaua spre Diaconu Vasile, un tip serios încă din liceu,(avea să ajungă director general în nu ştiu ce minister), întrebându-l: - Ce culoare e asta mâ? Diaconu, serios serios, dar cum era să facă opinie separată de"golanii"clasei? răspunde după o vagă ezitare: - Roşiatică, domne profesor. - La care Creţu a rămas deconcentrat, căci nu se aştepta şi de la Diaconu la una ca asta, dar s-a mulţumit numai cu: - Roşiatică... inimă roşiatică...Dar cum cât de cât era mai aproape de realitate decât grenaul, l-a iertat de ciomăgială. Dându-şi seama că a intrat pe un teren ce-i scăpa de sub picioare, pentru a ieşi din această situaţie penibilă (va găsi el mijloacele să ne-o plătească) se adresează către fiul său Nelu, care de când începuse mascarada se foia în bancă de nu-şi mai găsea locul. Creţu abia a putut rosti întrebarea căci începuse să-i joace bărbia de furie, - Ce culoare e sta mâ?

La care Nelu, s-a ridicat anevoie din bancă, s-a întors spre noi trântindu-printre dinţi: - Luava-r Dracu.

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 254

Apoi, cu mutra cea mai senină din lume, privindu-l drept în ochi pe taică-său, răspunde: - Bej Pal. La care toată clasa am încremenit, căci nu ne aşteptam ca spiritul de solidaritate să meargă până aici. Creţu a rămas ca trăznit cu leuca. La toate se putea aştepta, dar la asta nu.

L-a privit lung pe fiu-său şi nu putea înţelege că şi el îi poate face una ca asta. - Bej Pal... - Bej Pal... - Inimă Bej Pal... - Păi futu-ţi bej palul mătii, şi tu îţi baţi joc de mine, mă? Şi a rupt două prăjini pe el... De altfel această scenă am trecut-o în revista"Bonsoir Lahovary". Vă mai aduceţi aminte?

Revista la care ne-a ajutat Mircea Herford actorul care se pripăşise în Râmnic pentru un mariaj cu o Vâlceancă. De fapt un bun actor. Aveam să-l distribui înt-o piesă de teatru mai târziu, când ajunsesem Director de Scenă. Frumos din partea lui că a vrut să ne dea o mână de ajutor mai ales că se pricepea foarte bine la scheciuri. Cred că cochetase la începuturile meseriei cu teatrul de revistă. Deşi în spectacolul cu pricina erau destule momente vesele cu profesorii, nimeni nu s-a supărat şi nu ne-a purtat ranchiună. Îmi aduc aminte numai două strofe dintr-un cuplet scris de mine (de fapt revista fusese în cea mai mare parte scrisă de Dorel Ştefănescu, Liviu Cernăianu şi de mine, dar bine înţeles că nu am fi izbutit să ducem totul la bun sfârşit fără aportul lui Mircea Herford). Cupletul, bineînţeles se petrecea la naturale, era făcut pe melodia: Toată ziua-n ascensor Iar mă sui, iar mă cobor Ah simt, c-am să mor etc, şi arăta cam aşa(păcat că nu s-au păstrat textele revistei, eu în orice caz nu le mai am)

Iar la finele de an Stau şi eu ca un mârlan Şi-aştept ca un bolovan Să trec iar un an

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY

Anatomie, Ce nebunie Îmi vine mie Ca să te învăţ, 255

Şi-uite-aşa o duc mereu Clasele le trec cu greu Pân-scap de liceu, etc Da, dar mai era mult şi greu până să ajungem să scăpăm de liceu şi să dăm bacalaureatul. Îmi aminesc că la italiană, înainte de a -l avea pe Zineli, aveam pe domnişoara Puchiu, care avea un frate coleg cu noi. (Ne-am întîlnit la a 5o aniversare, rămăsese acelaş băiat modest, delicat ca o fetiţă şi cu veşnicul lui zâmbet bonom) fiind de fapt copia fidelă a surorii sale. O adevărată doamnă. Slăbuţă, fină, delicată, înăltuţă, cu o voce caldă, o femeie care nu cred că a ridicat vreodată tonul la cineva. Avea să se mărite cu Reiner, profesorul de germană, la fel un om fin şi delicat. Noi în nici-un caz nu o puteam vedea pe domnişoara Puchiu făcând dragoste cu un bărbat, mângâindu-l şi îmbrăţişându-l cu tandreţe. Şi tocmai lui biata domnişoară Puchiu liniştitul şi seriosul Gore Ştefănescu avea să-i facă pocinogul. Şi asta numai din cauza glumelor noastre piperate, dar papara nu a înghiţit-o numai Gore, ci la toţi ne-a fost ruşine de noi înşine. Noroc că domnişoara Puchiu, fină şi delicată, a ieşit cu demnitate din o situaţie care se putea, dacă ar fi fost o altă profesoară ţâfnoasă, să se termine cu eliminare. Aveam la italiană o lecţie care descria Roma şi lecţia începea cu. "I mille curve chi andarono a Roma," Adică cele o mie de curbe ce duc la Roma. Şi într-adevăr, cei ce aţi fost la Roma, mai ales dacă aţi luat-o pe naţională, prin pasul Futa, ştiţi că aşa este. Numai că noi golanii, făceam mişto şi traduceam la maniera noastră, adică: "Cele o mie de curve ce merg spre Roma,” Şi bietul Gore, când să traducă, l-a luat gura pe dinainte şi fără să-şi dea seama, a preluat expresia golanilor, el nici măcar nefăcând parte din cei ce vorbau măscării, şi a tradus. - "Cele o mie de curve ce veneau spre Roma,”. - Noi am îngheţat.

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 256

Domnişoara Puchiu a roşit toată, cred că nici la prima sărutare nu a roşit aşa, şi stânjenită, a spus: - "Bine domne Ştefănescu, tocmai dumneata, cum poţi să spui asta? La care Gore, galben ca turta de ceară, cu privirea fixă ca hipnotizat, neputând realiza ce s-a întâmplat, nici măcar ce a spus, când şi-a dat seama, şi-a trântit o palmă peste obraz de a răsunat clasa şi asta a fost dovada nevinovăţiei lui căci încidentul s-a închis aici. Sau doamna Papadopol, profesoara de sociologie, soţia profesorului de latină şi greacă Papadopol(Ce o mai fi cu Mira, fata lor, o fi făcut carieră muzicală, căci urmase clasa de pian la conservator) -o femeie firavă, scundacă, dar energică foc, spre deosebire de soţul ei care era un om molcom şi calm, mereu cu un zâmbet timid în colţul buzelor, parcă nevrând să deranjete cu prezenţa lui pe nimeni.-care abia răsărind din dosul catedrei, ne ţinea atractive cursuri de sociologie. Îmi reamintesc cu ce clară viziune ne vorbea despre viitorul omenirii, noi crezând că sunt simple devagaţii, dar ale cărei preziceri, cel puţin în parte, aveau să se adeverească numai după 50 de ani, ceeace este o miime de fracţiune de secundă în evoluţia omenirii. Ne vorbea, apropo de naţionalismul nostru exagerat: - Sper din toată inima ca nu numai generaţia voastră, ci şi generaţia din-aintea voastră, să apuce Statele Unite le Europei, aşa cum există Statele Unite ale Americii. Nu ştiu cum se va întâmpla, nici când se va întâmpla, dar ştiu că întâi vor fi Statele Unite ale Europei, apoi ale Asiei şi abia în cele din urmă ale Africii. Aceasta este evoluţia firească a istoriei şi a societăţii. Era greu de crezut în plin război, în uriaşa încleştare a lumii împărţită două tabere, a unei Europe plină de ură, să poţi crede că într-o jumătate de scol se va ajunge la reconciliera Franco-Germană. Că monstrul bolşevic va face anticameră să intre în Europa şi că uneori cu forcepsul, alteori mai conciliant, se va naşte totuşi Europa celor 7.

Apoi a celor 9. A celor 12 şi acum pe cale de a apărea întradevăr pe hartă, o ţară de la Atlantic la Ural, după cum a prevăzut un alt vizionar, Charles de Gaules, care să se numească Statele Unite ale Europei. Sau domnişoara Puchiu cu Beba. Deşi noi nu am avut-o ca profesoară pe Beba, (era la liceul de fete) le priveam plini de admiraţie când le vedeam împreună pe stradă. Una fină şi delicată ca un biblou de Sevre, alta frumoasă ca o pictură de Aman, adică Beba şi domnişoara Puchiu.

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 257

Când le vedeai pe amândouă, vedeai întruchiparea candoarei şi a frumuseţii sublime. Dacă şi astăzi eu ca şi ceilalţi colegi ai mei putem declama fragmente întregi din Divina Comedie a lui Dante sau versuri din Petrarca, este numai meritul lui Zinelli care a ştiut să ne insufle dragostea şi pasiunea pentru această limbă muzicală. Păcat că nu am avut acelaş noroc şi la franceză, pentrucă în afară de mici excepţii, nu cred că mulţi dintre noi ştiu poezii întregi pe din afară, în afară de câteva fragmente din Lamartin sau Victor Hugo. Şi nu numai ca profesori erau buni amândoi, dar timp de decenii cuplul Beba-Zinelli au fost animatorii echipei teatrale din Râmnicul Vâlcea condusă de inimosul doctor Georgescu. Era şi director de scenă şi pictor scenograf şi tot ceeace necesita realizarea artistică şi tehnică a unui spectacol. Cine poate uita pe Zinelli în personagiul Mircea din Gaiţele lui Kiriţescu, precum a atâtor personagii la care a dat viaţă pe scena teatrului din Râmnicul Vâlcea? Îmi reamintesc de obţinerea premiului întâi pe ţară la concursul de teatru ce a avut loc la teatrul din Lipscani, când împreună cu tot juriul-din care întâmplător făceam parte-ne-am dus în culise să felicităm interpreţii. Ne-am întâlnit cu Kiriţescu, autorul Gaiţelor, care venise destul de sceptic la spectacol şi l-am auzit spunându-i lui Zinelli: - Aşa l-am imaginat eu pe Mircea, aşa cum l-ai creat dumneata. Te felicit şi sunt fericit. Asta poate unde Gaiţele este într-o mare parte autobiografică şi cum Kiriţescu petrecuse o bună parte din viaţă la Roma ca ataşat cultural, poate se vedea pe el tânăr în Mircea lui Zinelli, la fel de distins şi aristocrat. După ce au plecat toţi din cabină, Zinelli cu lacrimi în ochi, m-a întrebat. - Oare am fost aşa de bun?... Sau Emil Ştefănescu, profesorul pictor care expunea aproape tot timpul picturile în vitrina tipografiei lui Colţoş de pe bulevard. Colţoş încadra tablourile şi după ce le punea rame le punea în vitrine pentru reclama lui şi pentru satisfacţia noastră care veneam să ne spălăm ochii privind tablourile sale, fiind nu numai un bun portretist, dar şi un mare peisagist. Îmi aduc aminte că s-a străduit să ne insufle şi nouă această pasiune, dar în afară de Duci Pârvu şi Nelu Creţu care erau buni la toate, numai Petrică Predoiu avea cu adevărat talent la desen. Toţi credeam că va face carieră în pictură.

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 258

Din păcate, lipsa posibilităţilor financiare l-au obligat să între în armată. Tot în legătură cu desenul, pentru hărţi militare. Ultima dată când l-am întâlnit pe stradă, era colonel. Mi-a spus cu un oftat când l-am întrebat cum a putut să nu facă pictură. - Nu vremile sunt sub cârma omului, ci bietul om sub vremi Avea talent în pictură şi Petrică Monea, cum de altfel şi scria frumos. Peste ani de zile aveam să-i vizitez o expoziţie de pictură la Bucureşti când mi-a spus: - Modelul meu a fost Emil Ştefănescu, păcat că nu am avut talentul

lui.

Îmi aduc aminte de cum Emil ne-a povestit odată, (erau o plăcere orele de desen când după ce ne dădea o temă de desenat ne povestea lucruri interesante, mai ales pentru noi, tineri însetaţi de noutăţi) cum, când era student la Belle-Arte, a participat şi el cu o pictură la o expoziţie la vernisajul căreia a venit şi Regina Maria. Spre surprinderea lui cât şi a celor ce organizaseră expoziţia Regina s-a oprit în faţa tabloului lui şi a întrebat de cine e pictorul şi atunci organizatorul (Dacă nu mă înşeală memoria era Victor Ion Popa-cel care avea să înfiinţeze împreună cu Dimitrie Gusti Muzeul Satului din Bucureşti) l-a prezentat şi Regina l-a felicitat. După care, spunea cu veşnicul lui zâmbet în colţul gurii, că nu ştiai dacă este ironic sau nu, mi-am strîns singur mâinile pentru a mă felicita Şi, pe lângă alte tragedii ce s-au abătut asupra vieţii lui, a mai fost

una.

Într-o iarnă, în timpul unei recreaţii când ne băteam cu bulgări de zăpadă, ca toţi elevii din ţările cu ierni şi cu zăpadă, fiul lui, care era prin clasa 4-5, nu-mi reamintesc exact, a fost lovit în ochi de un bulgăre de zăpadă în care un inconştient pusese un cui, încât băiatul lui avea să piardă ochiul. În plus avea şi talent la pictură. Inconştienţa tinereţii.. De altfel a devenit pictor scenograf. Într-o vreme l-am întâlnit la teatrul din Sibiu...

Tot dintr-o recreaţie avea să mi se determine şi cariera mea. Eram în recreaţia mare şi era un obicei tâmpit, o modă idioată care ca toate modele trece dar care este foarte virulentă când e în plin apogeu. Era obiceiul să se facă nişte mici fleşe de hârtie ca să zic aşa căci nu găsesc cel mai indicat mijloc să descriu. Adică o bucată de hârtie împăturită pe lung pe care o petreceai pe după un elastic şi făceai un fel de praştie cu care

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 259

aruncai glonţul de hârtie în ceafa altuia care nu numai că avea surpriza să fie luat pe neaşteptate, dar mai era şi dureros. Într-o recreaţie a venit şi rândul meu să fiu ţinta unuia şi când m-am pomenit plesnit în ceafă -că te lovea pe la spate, ca să nu ştii cine e-mi-am pus mâna la ceafă la locul dureros şi întorcându-mă am trântit-o pe limba din satul meu - Care pizda mă-ti dăduşi mă? Şi culmea e că m-am pomenit cu un vlăjgan de prin clasa 8 -eu eram în clasa 1 şi mai eram şi slab şi arătam ca doamne-ajută-că mă ia de guler şi mă întreabă: - De ce mă înjuri mă? Şi era gata să mă caftească.

Atunci, turbat de furie şi de durere, speriat şi de namila care cu un pumn m-ar fi făcut praf, instinctiv, căci nu am avut timp să meditez, i-am dat una cu capul în boaşe de a căzut jos cât era de vlăjgan. Nici nu mă desmeticisem bine că m-am trezit din nou luat de guler şi am auzit: - De ăsta am nevoie. - Nu sunt eu de vină, Nea Costică. El mă lovi cu pliciul şi mai vru să mă şi bată. Luat prin surprindere nu am mai avut timp să-i spun domne profesor, căci era profesorul de lucru manual Constantin Popian, ci l-am luat cu Nea Costică cum îi spunea toată lumea. Constantin Popian era un adevărat rapsod organizând prin toate satele din Vâlcea spectacole cu piese de teatru, în special cu Iancu Jianu sau cu Haiduci. Odată a prezentat la mine în comună şi piesa"Zori de Zi"de Zaharia Bârsan. El locuia în Râmnic, pe strada Tăbăcari, dar cum soţia lui era din Bistriţa Vâlcii, chiar la poarta mânăstirii, cam pe acolo îşi făcea veacul şi de sărbători-în special de Crăciun-organiza cu învăţătorii din comune spectacole, fiind singurele mijloace de culturalizare a maselor pentru acele vremi, adică între 1930-1946.

Pe mine m-a luat gura pe dinainte şi l-am luat cu"Nea Costică"cum îi spunea toată lumea la care el mi-a spus: - Lasă bă nepoate.-asta era vorba lui, nepoate-că nu pentru asta vreau să stau de vorbă cu tine. Popian pregătea cu elevii liceului piesa Răzvan şi Vidra de Bogdan Petriceicu Hajdeu şi se descurcase cu distribuţia cum putuse printre elevii mai mari. Noroc că nu era decât un rol femenin, personajul Vidra, dar luase pe fata colonelului Fuks, care era în clasa 8 la liceul de fete.

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 260

Doamne, ce frumoasă femeie. Poate puţin cam planturoasă, dar ce brunetă focoasă şi plină de draci era. Şi ce mariaj anapoda (după părerea noastră) avea să facă cu tânărul Simian, băiatul patronului Tăbăcăriei din Râmnic, care o fi el calităţile lui, dar ca fizic era departe de ea. - Repetiţiile avansaseră bine încât ajunsese la momentul când în scenă vine un ţânc cu un blid cu grâu şi face o urare lui Răzvan care ajunsese domn, şi nu avea încă interpretul. De aceia venise în curte să caute un puşti mai înfipt şi din punctul ăsta de vedere găsise ce avea nevoie. Toţi ştiam de pregătirea spectacolului-era un eveniment-deci vă daţi seama că mi-a trecut şi usturime şi tot când am auzit. Prima socoteală pe care mi-am făcut-o, a fost că voi avea prilejul pentru o bună bucată de timp să trag chiulul de la şcoală şi încă oficial. Mai ales că şi eu, ca toţi copii ce participasem la piesele lui Nea Costcă, mă visam deseori Iancu Jianu sau Tudor Vladimirescu, eroii mei preferaţi. Şi au început repetiţiile, eu find numai ochi şi mai ales urechi pe toţi interpreţii dar mai ales pe Nea Costică ce juca rolul lui Răzvan. Cum dacă cu alte daruri a fost zgârcit Dumnezeu cu mine, memorie mi-a dat din plin. Păcat că nu am ştiut să profit de ea. Dar memorie am avut. Şi încă am, căci pot recita şi acum, ceeace şi fac plimbându-mă pe malul mării, sute de versuri. Însă terorizat de a nu începe să vorbesc singur, semnul senilităţii, recit în gând. Dar asta e altă poveste. Deci asistând la repetiţii şi sorbindu-l din ochi pe Răzvan după câteva repetiţii am ajuns să ştiu pe de rost nu numai replicile lui Răzvan, ci şi ale celor cu care el dialoga, lucru care avea să mă salveze la bacalaureat. Dar asta am să o povestesc peste câteva clipe. Piesa a avut succes şi toată lumea a fost mulţumită, mai ales eu care am avut ocazia ca trei săptămâni pe scenă să-mi fac veacul. Dacă am pierdut destul de mult din cursuri, am câştigat învăţând aproape tot textul pe dinafară plus microbul scenii care îmi intrase în existenţă şi care nu avea să mă părăsească pe tot parcursul activităţii mele, adică până la pensie. Poate că de aici, adică nu poate, ci precis, mi se trage cariera de actor şi regizor artistic.

Prin anii 1975-1976, fiind regizor artistic la televiziune şi realizând nişte emisiuni cu rapsozi mi-am adus aminte de Nea Costică. Ştiam că în afară de a interpreta piese de teatru cânta şi nişte balade haiduceşti acompaniinduse la vioară. Adeseori dădea spectacole cu alt rapsod vestit, Gheorghe Bobei din Bărbăteşti. Aşa aveam să aud pentru prima dată Balada lui Ciprian Porumbescu sau serenada lui Tosseli, interpretate de Bobei iar poeziile

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 261

erau recitate de Popian. M-am interesat şi aflând că încă trăieşte, m-am dus la Bistriţa şi spre bucuria mea nu numai că era perfect lucid-avea 84 de ani-dar era tot drept şi înalt ca bradul (Nu pot să nu fac comparaţia între el şi Guşetoiu, amândoi drepţi ca bradul până la adânci bătrâneţe şi amândoi cu mintea sprinţară.)

L-am adus la Bucureşti la emisiune unde a făcut o remarcabilă impresie. Un bătrân în costum gorjenesc, care după ce a povestit nişte întâmplări cu haiduci-avea un talent deosebit de narator-el însuşi fiind nepotul haiducului Radu, a cântat printre altele balada"Trage Radu din Cimpoi".

Emisiunea a fost prezentată de muzicologul Vasile Donose, care după emisiune a spus. - "Nea Costică nu am avut deseori cinstea să prezint o asemenea emisiune. Să ne trăieşti Nea Costică. - Să ne trăieşti Nea Costică, îi strigau la poartă oameni din toate colţurile ţării care venea special la Bistriţa să-l vadă mai ales că puteau să viziteze şi mânăstirea. - Am şi acum scrisoare de la Nea Costică în care îmi scrie ce fericit a fost într-o zi la câtva timp după emisiune când a fost strigat la poartă de un Bucovinean care i-a spus: - Am venit special să te cunoaştem că ne-ai plăcut tare mult. Să ne trăieşti Nea Costică!. Şi a încheiat scrisoarea: - Nu mi-aş fi închipuit niciodată ca eu să-ţi încep cariera, iar tu să mio închei. Păstrez cu duioşie scrisoarea şi recunosc cu emoţie că este una dintre cele mai frumoase amintiri din viaţa mea. Mai ales că nu numai că"mi-a început cariera"dar datorită lui am şi luat bacalaureatul. Cu chiu cu vai am ajuns în clasa 8. Cred că dacă aş fi fost în locul profesorilor, nu aş fi promovat în clasele următoare un elev aşa de superficial pregătit ca mine Poate de aceia eu însumi ajungând cadru universitar-într-adevăr în domeniul artistic-am căutat să fiu înţelegător cu studenţii mei. Şi a venit bacalaureatul în 1946. Nu mai aveam şansa (vai de şansa lor, căci cei mai mulţi aveau să moară pe front) pe care au avut-o candidaţii la bacalaureat prin anii 1943-1944 cărora prima întrebare ce li se punea era: - Ce vreţi să faceţi în viitor?

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 262

- Ofiţer! Răspundeau aproape în unanimitate candidaţii Şi asta era sinonim cu trecerea bacalaureatului. Noi, fiind în anul de graţie 1946, nu mai mergea figura. Ba începuseră profesorii să ia în serios bacalaureatul. Pe vremea aceia comisia de examinare era formată din profesori din alte oraşe pentru a se evita favoritismul, iar preşedintele comisiei era în general un inspector şcolar dar care şi examina la materia lui de specialitate. Era pentru prima dată când luam cu toţii lucrurile în serios. Mai ales că aveau voie să participe la examen şi profesorii pe care i-am avut în cursul liceului, cât şi, ceeace era şi mai grav, şi părinţii.

Deci asta mai lipsea. În privinţa părinţilor, mama, mai mult de emoţia ei decât de a mea. a pretestat că nu vrea să mă emoţionez eu aşa că nu vine. Dar a delegat-o pe fosta ei colegă doamna profesoară Elena Călinescu, profesoară la liceul de fete, să vină. Doamna Călinescu avea două surori. Virginica, tot profesoară de Ştiinţele Naturale căsătorită cu profesorul de fizico-matematici Bălan-un om calm, domol, avea să ne predea pentru o scurtă perioadă în timpul războiului, şi Rica, învăţătoare în comuna Păuşeşti Măglaşi. O comună în drum sprea Olăneşti, la 14 kilometri de Râmnic. Ştiu pentrucă am fost pe acolo şi cu această ocazie doamna Rica mi-a povestit o întâmplare din copilăria lor de fete, întâmplare confirmată de doama Călinescu. Virginica nemaiputând confirma, find răpusă de un cancer spre sfârşitul războiului. Tatăl lor, tot învăţător în aceiaş comună, dar de fapt mama lor, avea în colivie o gaiţă care vorbea.

Lucru obişnuit prin părţile noastre. Şi eu fiind copil am văzut la nişte vecini gaiţe care vorbeau, dar cea a familiei Rădulescu a întrecut orice măsură. Nu numai că vorbea, dar le şi pâra mamei lor când făceau prostii. Eu nu am prea crezut dar doamna Rica, cu vocea ei blândă mi-a spus: - Zău Vali că aşa e. Uite să spună şi Lenuţa. Când mama lor era plecată cu treburi în sat fetele, ca toţi copii, umblau la gavanoasele cu dulceaţă din sobă. Vara stăteau la curent şi reveneală. Când venea acasă, mama lor vedea că e umblat la sobă şi întreba: - Care aţi umblat la gavanoasele cu dulceaţă? - Gaiţa din colivie, cu glas piţigăiat şi repezit striga; - Gica-Rica! Gica-Rica!-Gica Rica!

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 263

Şi într adevăr că ele, ca mai mari, umblaseră. Bineînţeles că îşi luau papara, după care fetele-copii de câţva anişori-băteau gaiţa ca să se răzbune care începea să ţipe ca în gură de şarpe până când apărea mama lor.

Gaiţa prompt: - Gica –Rica, tuuuuut, Gica-Rica tuuut...(Bătut) - Ce-aţi avut mă cu gaiţa de aţi bătut-o? Şi altă papară. Nu am întrebat ce s-a întâmplat cu gaiţa vrând să rămân cu această amintire, neconcepând să aflu că a fost mâncată de pisică sau că a murit... Dar să revin la bacalaureat. Stăteam afară pe culoar şi aşteptam să fim chemaţi. Eram introduşi câte 5 elevi şi de frică să fim strigaţi, nici la toaletă nu ne-am repezit. Deşi tare am fi avut nevoie şi de data asta pe bune, nu ca să chiulim cum făceam în timpul liceului. Nu e nevoie să vă descriu emoţiile, e uşor de imaginat. Când m-am auzit strigat, mi-am zis în gând. - Curaj găină că te tai! Uitând să-mi mai fac cruce cu limba în cerul gurii, am intrat mai rău ca o vită la abator. Nici nu am văzut cine era în sală-cine mai avea curaj să se uite-? dar ştiam că era şi Şefu şi doamna Călinescu. M-am uitat la comisia ce era pe podiumul catedrei. Catedra fusese scoasă şi fuseseră puse 5 scaune; pentru profesorul de română, de franceză, de istorie, de geografie şi nu mai ştiu pentru cine era al cincilea.

S-a aşternut o linişte mormântală, că ni se auzeau respiraţiile repezite, având cred 160 pulsul pe minut. Când în fine am avut curajul să mă uit la comisie mi-am dat seama că nu era nimeni cunoscut. Preşedintele comisiei, care era şi profesor de română, ne-a strigat pe rând-eu eram al patrulea-şi ne-a dat subiectele pe câte o bucăţică de hârtie. Prima materie la care urma să fim chestionaţi fiind româna. Ulterior urma să ni se dea şi celelalte subiecte. Nici nu ştiu cum nu mi-a căzut bileţelul din mână până să-l despăduresc şi să-l citesc... Pe măsură ce citeam mă destindeam şi un zâmbet larg mi s-a aşternut pe gură, de cred că ajunsese până la urechi. Ba am şi răsuflat uşurat, cceace îmi aduc aminte că a stârnit râsete în sală.

Mi-am aruncat ochii să văd cine era şi primul pe care l-am am văzut era Şefu care mă privea cu ochii mari. Nu ştiu dacă de emoţie sau de frică pentru mine. Văzându-mi mutra fericită a ridicat din sprincene a semn de întrebare, iar eu obraznicul i-am făcut cu ochiul, ceeace a stârnit alte râsete în sală şi nedumerire la comisie. După o scurtă pauză-aveam timp de gândire-preşedintele a întrebat.

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 264

- Este cineva gata să răspundă? Nu se respecta ordinea alfabetică, cel ce era gata cu răspunsul, putea începe. - Eu! Am sărit ca din puşcă, ceeace a stârnit alte râsete. Preşedintele comisiei a intervenit, rugând să se păstreze linişte căci altfel va fi nevoit să evacuaze sala. - Ce subiect ai? - Drama istorică a lui Bogdan Petriceicu Hajdeu.(Unde eşti Nea Costică, pupa-ţaş tălpile, gândeam în sinea mea.) Sigur de mine am început: - În drama istorică Răzvan şi Vidra, Hajdeu nu tratează numai un subiect istoric ci şi realitatea socială din acea vreme, precum şi situaţia de robie a ţiganilor. Astfel, când Răzvan găseşte punga pierdută de Sbierea, scoate galbenii şi ţinându-i în mână, spune cu amar.(Vă jur că redau totul din memorie. Aici în Franţa unde scriu aceste amintiri nu am piesa de teatru. Versurile ce le redau mi-au rămas întipărite în minte din timpul repetiţilor, nu mi s-au şters din amintire. Ce vreţi, aveam numai 11 ani,) Douăzeci, şi toţi cu găuri. Parc-ar fi să povestească Cum se odihneau sărmanii pe-o salbă sărbătorească, Pe-un grumaj de ţărăncuţă grăsuliu şi răsfăţat Pân’ ce ghiara ciocoimii, din care i-a înhăţat. De-ar avea banii o limbă, lucrurile ce ne-ar spune Pe mulţi albi i-ar face negri, ca cel mai negru tăciune. Nu! nu vreau această pungă!Şi chiar foame de mi-ar fi Pâinea astfel cumpărată, mi-e teamă că m-ar otrăvi Apoi, adresându-se moşului cerşetor-ce vreţi, aveam în minte tot spectacolul de pe vremea când stând în culise să-mi vină rândul, sorbeam toate replicile-spune. - Moşule, jupânul nu ţi-a dat leţcaie frântă, - Iată, eu îţi dau o pungă, scoală moşule şi cântă.! - De la un ţigan pomană? - Dec, şi totuşi pe boier, - De-ţi da o scărbă de-aramă, tu l-ai fi-nălţat în cer. Trăgeam cu coada ochiului în timp ce recitam cu emfază replicile eram pe cai -la comisie şi nu a fost greu să-mi dau seama că erau toţi plăcut surprinşi, neavând de unde să ştie cum de cunosc atâtea versuri pe dinafară. Mă uitam şi la Şefu, care zâmbea fericit ţinând tira cu mine, căci el cunoştea toată tărăşenia. - E Român oricum. - Jupânul e român?Vai moşule ce ocară. El e lup, strigoi sau fiară

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 265

Dar numai Român nu este că mult mai Român sunt eu. Nu căta că este sarbăd şi părlit obrazul meu Că şi pâinea de secară, este neagră, dar hrăneşte. Că nici noaptea nu e albă, dar pământul odihneşte. Şi-apoi moşule mai află că eu nu sunt orişicum. Măiculiţa fu Româncă. - Moldoveancă? - Se-ţelege. - Ce-aud Doamne. Unde s-a aflat Că s-a -mpreunat Corbi cu turturele Serpi cu floricele? - Taci măi Că simţesc cum intră-n mine zeci de mii de năbădăi. N-atinge ţărâna mamii, că nu mai ştiu ce-o să fie. Mi se-ntâmplă multe pozne când sunt cuprins de mânie, Mai pe scurt na! Ţine punga. Du-te dracului de-aci.

Apoi am dat-o pe proză dându-mi seama că aveau nevoie de un respiro. Când Sbierea revine în scenă şi Răzvan cu curaj şi demnitate ia apărarea asupriţilor, Sbierea îi spune cu furie, cu dispreţ şi ură: - Ţigan...Cioară...Faraoane - Fie toate cum ai vrea Dar pe bietul om jupâne, iartă-l, nu-l mai spânzura. El nu-i faraon. Nu-i cioară. E Român şi-ţi este frate. (Iar mulţimea)

- Are dreptate ţiganul, - Ţiganul are dreptate. - Vrei să treci mai departe? Intervine preşedintele. Şi am început în proză să descriu acţiunea. Dar demonul din mine nu s-a lăsat şi am continuat. - Dor de ţară... dor de ţară. Rândunicile când pleacă se gândesc la primăvară Pentru ca să se întoarcă, mai voioase în cuibul lor Şi numai omul sărmanul, să nu simtă-al ţării dor? Dor de ţară...dor de ţară... Măi Răzeşule...Vulpoi.. - Ce vrei? - Fie pace între noi.

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 266

- Destul, spune plin de admiraţie preşedintele, şi-mi dă un pahar cu apă de pe catedră. Probabil că-şi dăduse seama că nu mai aveam salivă. Dar nu de la recitare, ci din cauza emoţiilor dinainte, că de mers la toaletă uitasem de-abinelea. Profitând de acest moment, Şeful se ridică în picioare şi spune: - Domnule preşedinte şi onorată comisie. Aveţi în faţa dumneavoastră un fenomen. Vă solicit o excepţie ca să faceţi o experienţă. Iată aici un volum cu versurile lui Eminescu. S-a îndreptat spre comisie şi a depus pe catedră în faţa preşedintelui volumul. Desfăceţi carte la întâmplare îndiferent la ce pagină. Puneţi degetul pe un vers, îndiferent dacă la începutul poeziei sau la mijloc, spuneţi versul şi să vedeţi consecinţa. Preşedintele a schimbat o privire cu membri şi neântâlnind nici-o obiecţie, a luat cartea şi a deschis spunând: - Biserica-n ruină...

Iar eu

Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vântul. Se pare că vrăjeşte, şi că-i auzi cuvântul - Lună tu stăpâna lumii-desface cartea un alt profesor- Ce pe-a lumii boltă luneci Şi gândirilor dînd viaţă suferinţele întuneci Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti Şi prin câte mii de case, lin pătruns-ai prin fereştri... Vezi un rege ce la masa-i face planuri pentru-n veac Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac. - De din vale de Rovine-intervine un al treilea- Grăim Doamnă către tine - Nu din gură, ci din carte - Că ne eşti aşa departe... - Domnule profesor, la fel de prodigios este şi cu alţi poeţi? - Nu vreau să vă reţin din examinare, şi aşa mai aveţi mulţi elevi, dar pot să vă spun că la fel poate recita din Coşbuc, St. O. Iosif, Blaga sau Macedonski. - Mulţumesc domnule profesor şi felicitări.

Colegii mei nu au prea avut probleme cu răspunsurile. Nu numai pentrucă erau bine pregătiţi, dar se crease o atmosferă favorabilă nouă. Îmi aduc aminte că a doua materie a fost istoria dar nu ni s-au mai dat subiecte. Profesorii au îndeplinit o simplă formalitate. Pe mine m-a întrebat râzând dacă ştiu unde s-a petrecut acţiunea din pădure în Răzvan şi Vidra, şi"În codrul Cosminului"a venit răspunsul promp.

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 267

Deşi nici astăzi nu ştiu dacă aşa e, dar am răspuns cu atâta tupeu (Codrul Cosminului mi-a venit în minte, probabil de la Dumbrava Roşie,) că toţi au luat-o de bună. Când la franceză ne-a dat profesorul subiectele am băgat-o pe mânecă când am văzut: Arta Poetică a lui Boileau. Am răspuns tot ce ştiam, ceeace nu era mare lucru. Că în arta poetică Boileau susţine regula clasicilor Greci, adică a timpului, a spaţiului şi a locului. Mai mult neştiind nici astăzi. Bineînţeles era clar că luasem bacalaureatul şi cum am ieşit afară, direct la...Coana Miţa. - De Şefu mai mă leagă încă o amintire. Prin 1965 când Vâlcea nu mai exista ca judeţ căci în jocul de-a vaţiascunselea al inconştienţei politice din acele vremuri ajunsese remorca regiunii Argeş, lucrând pentru un timp ca regizor artistic la Teatrul Al. Davila din Piteşti am fost trimis de comitetul de cultură şi artă judeţean (Prof. Radu era preşedinte: un băiat de treabă dealtfel care avea să urce pe treapta ierarhică ajungând director în ministerul învăţământului) ca preşedintele juriului ce avea să decidă soarta participanţilor la al nu ştiu câtelea festival artistic. În afară de recitări şi piese de teatru, erau şi coruri şi mai ales formaţii folclorice şi tarafe populare. Concursul dura trei zile nonstop(vai de bieţii culturnici-inimosul Diaconu la Casa de Creaţie şi Roman preşedintele de cultură-cât aveau de alergat). A treia zi s-a prezentat şi formaţia artistică a profesorilor şi pensionarilor din Râmnic dar cum membrii juriului cam aveu lehamite de atâta concurs îşi făceau de lucru şi dispăreau, apărând numai când venea rândul unei echipe favorite. Eu ca biet preşedinte nu puteam părăsi sala. Mare mi-a fost surprinderea când, ridicându-se cortina, am văzut că în formaţie era şi Şefu. Şi nu oricum.

Era pe post de concert maistru. Nedumerirea mea era cu atât mai mare cu cât nu îi cunoşteam şi asemenea înclinări artistice şi muzicale. După primele fraze muzicale nu ştiu cum Şefu şi-a aruncat ochii spre sală, bineînţeles spre juriu dar a trecut repede nerealizând cine erau membri juriului. După două trei trăsături de arcuş a realizat. A luat ochii de la dirijor şi s-a uitat iar insistent spre juriu. Văzându-mă, a căscat ochii ca un viţel înjunghiat holbându-se pur şi simplu la mine şi strâmbând din buze a"Piei drace". Priveşte din nou la dirijor dar nici după un minut se întoarce iarăş spre sală. mă priveşte din nou insistent. Ia aceiaşi mutră de"Piei drace", ridică din umărul stâng de era să-i scape vioara apoi pur şi simplu lasă arcuşul cu

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 268

vioara pe genunchi şi îşi face semnul crucii clătinînd din cap cu amărăciune, a - "Uite cine ajunsă să mă judece pe mine", gestul fiind o surpriză nu numai pentru dirijor şi juriu, ci şi pentru toată sala. Numai eu abia îmi puteam ţine râsul... După câţva ani, întâlnind la televiziune pe nepotul lui Zamfirescu, talentatul şi plinul de sensibilitate actor Florin Zamfirescu, l-am întrebat: - Ce face Şefu? - Moare, domnule Sacerdoţeanu... După slujba de la episcopie pentru parastasul colegilor plecaţi la loc de hodină, la loc de verdeaţă, până la întâlnirea de seară organizată la colegul Guriţă Lazăr, m-am dus să mă plimb pe Capela. - Îţi mai aduci aminte Guriţă de figura pe care i-ai făcut-o lui Kaţ? Şi de fapt nu tu ai fost tartorul, ci dracul de Bebe Ştefănescu. Tu Guriţă făceai parte din favorizaţii soartei de a avea părinţii în Râmnic şi nu ştiu cum făcea mama ta dar în fiecare zi îţi dădea câte o bucată de plăcintă pe care o mâncai în recreaţia mare. Când apucai, căci de obicei îţi dispărea. Până ce Bebe Ştefănescu pentru a prinde făptaşul (avea înclinaţii băiatul, căci înainte de a muri stupid de un cancer la ochi, ajunsese să lucreze la serviciul de contrainformaţii al armatei) a avut ideia năstruşnică de a pune rahat de la V. C în mijlocul plăcintei. Bineînţeles tu ai fost avertizat, dar numai tu, pentru a nu deconspira acţiunea. Când a sunat de recreaţia mare primul care ai plecat din clasă ai fost tu Guriţă, uitând ca din întâmplare să-ţi iei plăcinta. Noi ceilalţi, habar neavând de nimic, ne vedeam de ale noastre până ce tu ai intrat în clasă cu mutra cea mai nevinovată. Popescu Alecu din Pesceana, căci Şefu îl botezase Popescu Pesceana înainte de a fi botezat de noi toţi de"kaţ,"cu plăcinta în mână, îţi spune. - Mersi Guriţă pentru plăcintă. În ziua aceia întârziase, adică uitase să se servească şi când şi-a adus aminte, se termina recreaţia. Cum tu l-ai surprins chiar când cotrobăia în geantă, a bravat şi triumfător a muşcat o gură plină. După o secundă a început să urle ca din gură de şarpe: - Futu-ţi Dumnezeul mă-ti Guriţă! Şi s-a îndreptat spre uşe unde s-a izbit cu (tot cu ea săraca) domnişoara Puchiu care tocmai intra pe uşe căci aveam oră de italiană. Alecu, înnebunit, cât pe-aci să o trântească, alerga înnebunit să-şi spele gura la chiuveta de pe culoar.

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 269

- Ce e domnule Popescu, ce ai? La care Alecu, bagă degetul în gură şi scoate o bucată de plăcintă plină de rahat. - Căcat domnişoară Puchiu. Căcat... Şi de atunci i-a rămas numele"Kaţ,"ca să nu ştie lumea că"Kaţ"era diminutivul lui CĂCAŢI. Am urcat pe Capela pe drumul de lângă episcopie. Vechia pârtie de schi era acum asfaltată. Pe locul unde era platforma cu şoproane unde vara se instalau bufete era acum un motel cu restaurant. Aş fi vrut să urc măcar până la trambulina mică să văd dacă a mai rămas ceva din scheletul de odinioară, dar vârsta nemiloasă şi-a spus cuvântul.

Cu un oftat am luat-o pe vechea potecuţă atât de bine cunoscută din timpul chiulurilor mele şi am ajuns unde trebuia să fie foişorul de foc de unde era o privire de ansamblu asupra Râmnicului şi unde până prin anii 1939 era întotdeauna un militar pompier cu un binoclu ce scurta zarea şi care în caz de foc, punea în mişcare o sirenă cu manivelă să alerteze pompierii... Nici urmă de foişor... Nici măcar temelia de ciment. ... Numai iarbă şi buruieni...

M-am aşezat pe un bolovan şi m-au cuprins amintirile... Ca prin vis am desfăcut sârma cu care era legată uşa foişorului... De când pompierii fuseseră modernizaţi nu se mai folosea foişorul... Am urcat scările de lemn, lucru total interzis. Dar ce, era pentru prima dată când urcam în vârful foişorului deşi era interzis? Scările scârţăiau sub paşii mei ... Când am ajuns în vârful foişorului am ieşit pe balcon şi am privit Râmnicul... Spre stânga, pe podul peste râul Olăneşti, era lume multă. Probabil că a început bătaia peştelui... Spre piaţă era un zumzet surd...bineînţeles e marţi, zi de târg... Am coborât pe strada Tăbăcari până spre fabrică de pielărie a lui Simian de unde se auzea sirena... Ia te uită, e deja prânzul de sună sirena de pauza de prânz... Am luat-o pe malul Oltului şi parcă l-am văzut pe Emil Ştefănescu cu undiţa lui de trestie pe malul Oltului la pescuit... A nu... M-am înşelat. Nu era undiţa. Era trepiedul pe umăr, îşi căuta un loc pentru a picta... Am revenit pe bulevard unde era forfotă mare: pe partea stângă mergeau elevii cu seminariştii iar pe parte dreaptă fetele de la liceu...Dar cum se face că se plimbă? Doar nu e Duminică... Ori e o închipuire? ... Bineînţeles că e oînchipuire ...

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 270

Şi câte nu se întâmplă în închipuiri...

Am luat-o pe strada Traian... Am trecut pe lângă liceu unde parcă auzeam un cor de sute de voci care cânta"Iupaidia-Iupaida... Am ajuns la Cetăţuia... Am urcat la biserica lui Radu de la Afumaţi ... mi-a fost frică să mai cobor prin tunelul care se spunea că ducea pe sub Olt până la Malul Alb... Pe parcursul anilor se surupase căci nimeni nu l-a mai întreţinut, deşi inimosul Popa Grigore a vrut să înceapă săpături să vadă dacă e adevărată legenda. (Apropo, or mai fi marcate cu vopsea verde sau roşie potecile de pe Capela, marcate de ecologistul, fără să o ştie, popa Grigore?)... Atenţia mi-a fost atrasă de o muzică militară. Mi-am îndreptat pivirea spre Zăvoi crezând că era muzica militară ce cânta în chioşcul din parc în fiecare Duminică sau în zilele de sărbatoare.

Dar nu. Nu e muzica militară în parc. E muzica militară, cu dirijorul Sandu în frunte, ce merge în faţa carului mortuar şi cântă un marş funebru... În spate este o mare mulţime de oameni îmbrăcaţi în doliu şi cu lumânări mari albe în mână... Ce nostimă imagine... lumea îmbrăcată în negru dar cu lumânări albe în mână... În spatele carului este Popa Beştea în odăjdii... Merge cădelniţând şi murmură ceva, probabil cântă stâlpii... Apoi Guşetoiu şi Popian...tot drepţi ca bradul... Guşetoiu este îmbrăcat în smokul lui pe care îl îmbrăca la mari festivităţi iar Popian, e singurul care face excepţie, e în costum gorjenesc... Şi Papadopol... Şi Creţu...Dar nu e singur. Alături de el e Nelu, băiatul lui, în uniformă de liceean şi cu numărul pe braţul stâng... Şi Popa Creţu, cu barba lui a la"Iorga"şi cu veşnica lavalieră neagră la gât... Dar fără cunoscuta lui pălărie cu borurile largi pe cap...O are sub subţioara dreaptă, în stânga având lumânarea... Şi Papadopol...Şi Piţurcă... Şi Gore Ştefănesc, la fel de trist ca de obicei,...Şi Şefu... uite că Şefu nici nu-mi răspunde când îi fac cu ochiul, parcă nici nu m-ar vedea... Şi profesoarele, domnişoara Puchiu ca de obicei cu Beba, (Dar unde e Zinelli) ...Şi Safta ...şi Sica ...şi Sofica de au băgat în fete frica... Şi Uite-l şi pe Pendifranga. Dar ce caută Pendifranga printre profesori? Credeam că e înmormântarea unui cadru didactic... Ba uite şi pe Mântulescu...şi pe Mărunţelu...Asta-i bună, uite şi pe Ibrahim cu căruţul lui... Dar ce e fraţilor, pe cine îngropaţi de v-aţi adunat tot oraşul? Cine e în coşciug? Că nu văd bine. Şi în coada convoiului, uite-l pe Firuţă... - Da ce e Gică cu tine? Când ai avut timp să te îmbraci în negru, că adineaori te-am lăsat în curtea episcopiei cu băieţii. Tu urma să pleci cu -

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 271

Guriţă la el acasă să puneţi la punct ultimele pregătiri pentru agapa de diseară. Spune-mi măcar tu frăţioare, pe cine îngropaţi, cine e în coşciug? - Ah, da! Acum înţeleg. - În coşciug era, RÂMNICUL adolescenţei mele, RÂMNICUL MEU DE ODINIOARĂ.

P. S. Gică Firuţă avea, peste puţin timp de la aniversarea a 50 de ani de la absolvirea liceului Alexandru Lahovari, să fie într-adevăr în convoiul umbrelor ce colindă prin amintiri...

NARBONNE Martie 1999

La data când revăd aceste amintiri -Februarie 2002 -au mai plecat dintre noi şi profesorul Zinelli şi Tică Perovici ş Dorel Vişan.,şi Duci Pârvu,ba până şi Guriţă Câţi vor supravieţui până la 60 de ani de la absolvirea liceului Alexandru Lahovary din Râmnicul-Vâlcea în 2006.? 2006???????

NARBONNE Februarie 2002