Alex Valeriu Omenirea puncte-puncte Trăim într-un ritm al abandonului de neimaginat. Avem impresia că valsăm elegant printre atâtea oportunități, informații, șanse, dar de fapt, rătăciți și falsificați, aleși parcă la întâmplare de vreo maladie înalt sufletească sau alta, ne pierdem în cerculețe vicioase hilare, compulsivi și histrionici, autosuficienți între pereții virtuali fără vibrații autentice, căutând amar prietenii de-o viață, pândind și regândind strategii de supraviețuire emoțională de pe-o oră pe alta, de pe-un clip (fără clipe magice) pe altul. Adunate în exces, aceste leit-motive pe care nu prea le rezolvăm, cum ar fi frica de eșec, de respingere (râspingere?) care pulsează anulând, uneori, chiar și luminița de la capătul tunelului, devin o încărcătură copleșitoare. În ultimii ani schimbările sunt interminabile și se petrec atât de repede, încât este tot mai greu să le pricepem, chiar și în parte. Cei care-și păstrează blândețea, tandrețea, un ritm al sinelui mai lent par desueți. Cei care-și ies din ritm și mai ales caracter, temperament, părând un fel de paiațe mânuite la întâmplare pentru un teatru de orbi par periculoși. Terenul este nesigur, informațiile nă(l)ucitoare. Parcă nu ne dăruim timp de reflecție, de a lua decizii bune, ale adevărului ca un alter-ego al nostru. Doar tragediile ne mai aduc, uneori, în pragul unei asceze benefice pentru limpeziri. Am o patrie anume sub pleoape, care nu dă socoteală nimănui, care se întinde din alinarea bunicilor de la amiază, prin poveștile nemuritoare și pâlpâirile verii din cameră, până la visele pe care le putem clădi pentru toți cei alături de care vibrăm.
109
