Roxana Medveţki
Se va aşterne colbul... În răstimpul petrecut în astă lume, fie el mai scurt sau mai îndelungat, nu există omenească fiinţă care, măcar o dată, să nu fi îngenunchiat în faţa unei icoane pentru a aşterne o cruce largă, de-a lungul şi de-a latul pieptului şi a cere câte ceva pentru sine sau pentru cei dragi: ori ajutor în vreo boală, ori deschiderea unor căi spre izbândă, ori un trai îndestulat, ori câte şi mai câte. Dar gândindu-se-va careva vreodată a cere proniei cereşti a-i fi luminată mintea spre aflarea rostului în astă viaţă? Socoti-va careva a cere sprijineală în tâlcuirea propriei fiinţe şi-n dezvelirea cugetului şi spiritului ce-şi au culcuş înlăuntrul fiecăruia? Omul, îndoctrinat a crede că poteca de urmat i-a fost trasată odată cu naşterea sa, lasă la voia întâmplării vieţuirea lui pe pământ, pentru ca la isprăvirea zilelor, să-şi ridice privirea spre cer şi să rostească cu amărăciune: „Aşa mi-a fost scris!” Pe ici, pe colo, însă, neuronii vreunui muritor prind a se întortochea în jurul unor întrebări existenţiale şi a se zbengui printre pietre filozofale, lucru lăudabil şi demn de urmat. Dar mintea e greu de folosit, strădania mult prea anevoioasă, aşa că, se naşte întrebarea: „În ce scop se depune atâta efort cosmic pentru cel nătâng?” Dar nu pentru nătângul curat şi smerit, nu pentru nătângul nestricat şi cumsecade, ci pentru cel fudul şi îndărătnic, pentru cel tăvălit în glod, precum râtanii. Cu obiceiul de a sta în calea vântului şi de a se clătina stângadreapta, după cum îi dictează interesele şi nicidecum simţul cel bun, omul, parcă ar vieţui între oglinzi de carnaval care hidoşesc sufletul şi deformează mintea şi se întreabă (dacă are şansa a gândi niţel) care dintre cei dimprejur este el, cel real... Şi după nopţi şi ani şi decenii de întrebări şi căutări, constată, cam pe la capătul zilelor, că răspunsul a fost atât de simplu şi atât 40
