PĂSTORUL ARHIDIECEZEI
„Noaptea” se termină în „Ziua” pe care a făcut-o Domnul! Scrisoare pastorală pentru sărbătoarea învierii domnului Sfinţiile Voastre, cucernici Părinţi, Dragi persoane consacrate, Iubi fraţi şi surori în Cristos,
L
a începutul Postului Mare abia auzeam câte ceva despre coronavirus şi am pornit pe drumul obişnuit de pregătire la sărbătoarea Paştelui. Numai că odată cu trecerea timpului, postul asumat – mai mult sau mai puţin convenţional – a început să capete un alt contur, aducând cu sine foarte multe renunţări şi îngrădiri în diferitele domenii ale vieţii, ajungându-se chiar şi la un adevărat „post euharistic”, cu imposibilitatea participării la Sfânta Liturghie comunitară… Şi chiar cu perspectiva unui Paște „trăit” online prin mijloacele de comunicaţie. Epidemia coronavirusului Covid-19 s-a abătut asupra lumii întregi, inclusiv asupra ţării noastre, ca o adevărată furtună de nisip în pustiu. În mod necesar, totul trebuie să se oprească până ce furtuna va trece. Este exact ceea ce trăim noi creştinii în coincidenţă cu zilele Postului Mare, când pregătirea noastră pornită cu invitaţia la convertire – „convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” la impunerea cenuşii pe cap – ne aduce aminte de formula alternativă: „Memento, homo, quia pulvis es, et in pulverem reverteris” – „aminteşte-ţi, omule, că eşti praf şi în praf te vei întoarce”. Nu sunt cuvinte neliniştitoare, nu sunt cuvinte ameninţătoare, nu reprezintă un fel de „terorism spiritual”. Suntem pământ
iubit de Dumnezeu, răscumpărat de Cristos. Isus a pătimit pe Cruce, dar a învins moartea şi noi credem în învierea trupurilor, în viaţa veşnică. Paştele este sărbătoarea acestei victorii asupra morţii. Este vorba de o realitate minunată, extraordinară, eliberatoare, de care ne-am dat seama abia în aceste zile de pandemie. Acest timp de criză provocată de coronavirus ne pune înaintea unei realităţi care ne cere să nu fugim, să nu ne întoarcem încă o dată în altă parte, ci să înfruntăm cu mare simţ de libertate şi de responsabilitate prezentul, de a nu continua să-L acuzăm pe Dumnezeu, de a nu evoca în zadar pedepsele Sale mai mult sau mai puţin meritate, de a fi oneşti şi de a recunoaşte că unica afirmaţie sigură şi indiscutabilă pe care o putem împărtăşi este că suntem un „mister fragil”, mysterium fragilis. Fiecare din noi ştie foarte bine că este născut şi ştie foarte bine că va muri: nu este o veste de nenorocire, dar este o simplă realitate. În calitate de creştini trebuie să adăugăm la această realitate o altă realitate, la fel de indiscutabilă, şi anume „teologia mântuirii”, adică scopul ultim spre care tindem. Acest scop nu este „nimicul”, ci este Dumnezeu. Acest timp de izolare şi de epidemie poate şi trebuie folosit şi pentru a reflecta asupra acestui „mysterium fragilis”: suntem praf, argilă plăsmuită de mâinile înţelepte ale lui Dumnezeu Creatorul, care conduce paşii noştri cu înţelepciune şi dispune orice lucru după providenţa
Sa, spre nostra salutis causa, adică pentru mântuirea noastră. Dacă vom şti să ne oprim şi să reflectăm asupra acestui mare mister, vom descoperi adevărul cuvintelor Apostolului Paul, care în Scrisoarea către Romani afirmă: „Căci sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom 8,38-39). Desigur, nu va putea această nouă pandemie provocată de numitul virus Covid-19, alias virus corona, să ne separe de iubirea lui Dumnezeu şi desigur, până la urmă totul se va sfârşi bine, pentru că ultimul cuvânt asupra fragilei noastre existenţe, chiar şi asupra evenimentului inevitabil al morţii, totul îi revine lui Dumnezeu. Pentru noi, creştinii, cea mai mare teamă, realitatea teribilă de care trebuie să fugim este păcatul de moarte, nu păcatul corporal; el poate fi doar amânat, dar nu anulat. Aşa cum pentru lupta cu virusul este necesară o perioadă de „carantină” (recomandată sau obligatorie!), la fel, primul lucru care trebuie făcut pentru vindecarea de păcat este retragerea în „pustiu”, într-un loc separat de lume („staţi acasă”!), pentru a rămâne singuri cu noi înşine şi cu Dumnezeu (nici măcar la biserică nu trebuie să-L căutăm!). Postul Mare – patruzeci de zile sunt un timp cronologic cu o valoare simbolică foarte APRILIE 2020 | ACTUALITATEA CREȘTINĂ
3
