SFÂNTUL PĂRINTE Andrei DANCĂ (Cetatea Vaticanului)
Toate trec, numai iubirea rămâne „Eu am pe cineva de la care nu voi primi înapoi? Eu, creștin, am cel puțin un prieten sărac?” Sunt întrebările pe care papa Francisc le-a spus la omilia Sfintei Liturghii celebrată duminică, 17 noiembrie 2019, în bazilica San Pietro cu ocazia celei de a treia ediții a Zilei Mondiale a Săracilor. Câteva mii de oameni ai străzii, nevoiași și bolnavi, alături de însoțitorii lor, au participat duminică la Sfânta Liturghie, în cadrul căreia pontiful a făcut un comentariu la lecturile biblice ale duminicii. Papa Francisc: «Cei săraci sunt prețioși în ochii lui Dumnezeu pentru că nu vorbesc limba Eu-lui: nu se susțin singuri, prin puterile lor; ei au nevoie de cineva care să-i ia de mână. Ne amintesc că acesta este felul în care se trăiește Evanghelia, ca cerșetori îndreptați spre Dumnezeu. Prezența celor săraci ne readuce în climatul Evangheliei, unde sunt fericiți cei săraci în duh (cf. Mt 5,3). Prin urmare, în loc să ne simțim deranjați atunci când îi auzim bătând la ușile noastre, putem primi strigătul lor de ajutor ca pe o chemare de a ieși din Eu-l nostru, de a-i primi cu aceeași privire de iubire pe care Dumnezeu o are față de ei. Ce frumos ar fi dacă cei săraci ar ocupa în inima noastră locul pe care îl au în inima lui Dumnezeu! Stând cu săracii, slujindu-i pe săraci, învățăm gusturile lui Isus, înțelegem ce rămâne și ce trece. (…) În penultima duminică a Timpului de Peste An, El spune că cele ce se prăbușesc, cele ce trec sunt lucrurile penultime, nu ultime: templul, nu Dumnezeu; împărățiile și faptele omenirii, nu omul. Trec lucrurile penultime, care deseori par să fie definitive, dar nu sunt. (...) În prima [pagină] rămâne ceea ce nu va trece niciodată: Dumnezeu cel viu, infinit mai mare decât orice templu pe care i-L ridicăm, și omul, aproapele
4
VITA CATHOLICA BANATUS
I
Nr. 6 - 2019
nostru, care are o valoare mai mare decât toate cronicile lumii (…) Cu toate acestea, de câte ori ne lăsăm seduși de graba de a vrea să aflăm totul și repede, de mâncărimea curiozității, de ultima știre eclatantă sau scandaloasă, de povestirile murdare, de urletul celui care strigă mai tare și mai mânios, de cel care spune „acum ori niciodată”. Această grabă, acest totul și repede nu vine de la Dumnezeu. Dacă ne zbatem pentru repede, uităm ceea ce rămâne întotdeauna: urmărim norii trecători și pierdem din vedere cerul. (…) Cu toate acestea, de câte ori, chiar și în facerea binelui, domnește ipocrizia Eu-lui: fac binele, dar ca să fiu considerat bun; dăruiesc, dar pentru a primi la rândul meu; ajut, dar ca să-mi atrag prietenia acelei persoane importante. Așa vorbește limba eului. Cuvântul lui Dumnezeu, în schimb, conduce la o „caritate fără prefăcătorie” (Rom 12,9), la a dărui celui care nu are să ne dea înapoi (cf. Lc 14,14), la a sluji fără a căuta recompense și schimburi de favoruri (cf. Lc 6,35). Așadar, ne putem întreba: Eu ajut pe cineva de la care nu voi putea să primesc înapoi? Eu, creștin, am cel puțin un sărac de prieten?» Dintre multele lucruri penultime, care sunt trecătoare, a încheiat papa Francisc, „Domnul vrea să ne amintească astăzi de ultimul, care va rămâne pentru totdeauna. Este iubirea, pentru că Dumnezeu este iubire (1 In 4,8) și săracul care cere iubirea mea mă duce drept la El. Săracii ne facilitează accesul la Cer: de aceea, simțul credinței poporului lui Dumnezeu i-a văzut drept ușierii Cerului. Ei sunt deja acum comoara noastră, comoara Bisericii. Ne deschid, într-adevăr, bogăția care nu îmbătrânește niciodată, cea care unește pământul și Cerul și pentru care merită cu adevărat să trăiești: iubirea”.
