Ș TIINțĂ ,
ARTĂ , EDUCAțIE
Religiosul în poezia lui Blaga E greu să se vorbească, la modul propriu, de o poezie religioasă a poetului Lucian Blaga, născut în localitatea Lancrăm, județul Alba. După cum spune Valeriu Anania în lucrarea Din spumele mării, „Blaga face apel mai degrabă la recuzita religioasă, împrumutând din Biblie simboluri, momente, personaje și chiar un anumit limbaj”, tratându-le întotdeauna într-un mod liber, creator, abătându-le adesea de la sensul lor originar. În istoria noastră literară, poetul se profilează cu precădere pe fundalul miturilor păgâne premergătoare creștinismului sau paralele cu el, începând cu cel al lui Zamolxe și terminând cu cel al satului românesc. Se poate vorbi totuși de o poezie de inspirație religioasă, autorul fiind, în fond, un teist și suferind, de-a lungul vastei și valoroasei sale opere, de o tulburătoare neliniște metafizică. Două sunt temele poeziilor sale religioase: Cartea Genezei din Vechiul Testament și Nașterea lui Cristos din Noul Testament. În volumul „Poemele luminii”, sunt câteva poezii pe care Blaga le dezvoltă din Cartea Genezei. Lumina înseamnă pentru el iubire, elanul vital al iubirii, pe care le identifică cu „lumina creată în ziua dintâi”, pentru că din iubire și în iubire a creat Dumnezeu lumea: Lumina ce-o simt/ năvălindu-mi în piept când te văd,/ septembrie 2020-ianuarie 2021
oare nu e un strop din lumina/ creată în ziua dintâi,/ din lumina aceea-nsetată adânc de viață?/ Nimicul zăcea-n agonie/ când singur plutea-ntuneric și dat-a/ un semn Nepătrunsul:/ Să fie lumină!” (Lumina) Poezia „Legenda” stabilește o legătură între Vechiul și Noul Testament, arătând că din sâmburii aruncați printre dinți din mărul mâncat de Eva a crescut pomul pe lemnul căruia va fi crucificat Mântuitorul: „Strălucitoare-n poarta raiului/ stă Eva./ Privea cum ranele amurgului se vindecau pe boltă/ și visătoare/ mușca din mărul,/ ce i l-a-ntins ispita șarpelui./ Fără de veste/ un sâmbure-i ajunse între dinți din fructul blestemat./ Pe gânduri dusă Eva îl suflă în vânt,/ iar sâmburele se pierdu-n țărână, unde încolți./ Un măr crescu acolo și alții îl urmară/ prin lungul fir de veacuri./ Și trunchiul aspru și vânjos al unuia din ei/ a fost acela,/ din care fariseii meșteri/ ciopliră crucea lui Isus./ Oh sâmburele negru aruncat în vânt/ de dinții albi ai Evei”. Se întrevede clar concepția poetului expresionist, după care niciun act nu poate rămâne gratuit, fiind generator de rău, deoarece se perpetuează și se repercutează în alte acte, mai întotdeauna rele, groaznice, dezgustătoare. Cel de-al doilea izvor biblic de inspirație, istoria Nașterii lui
Isus, i-a prilejuit câteva poezii remarcabile. Poezia „În amintirea țăranului zugrav” din volumul „În Marea trecere” este o diafană alegorie despre misterul rodirii harice în sânul Sfintei Fecioare. Întrebat de o fată cum s-a născut Pruncul Isus fără tată, iconarul închipuie o icoană în care „cu ciocul întins peste ea/ o pasăre, plutind, a scuturat o floare”. De aici înțelegem harul Duhului Sfânt peste trupul tânăr al Fecioarei. În poezia „Bunavestire” poetul ne apare în ipostaza unui înaintemergător care vestește cu avânt evanghelic nașterea lui Cristos: În noaptea fără de sfârșit/ ciobanii păzesc nașterea unor semne cerești./ Mă duc între ei să vestesc:/ Tăiați-vă mieii pe cruce/ În amintirea jertfei ce se va face./ Ridicați-vă de lângă foc/ în cojoace cu flăcări de lână/ Luați făclia ce-am prins-o/ în steaua coborâtă/ deasupra ieslelor roase de boi/ și dați-o mai departe/din mână în mână”. Andrei Curcan clasa a XII-a A
17
