Zile și Nopți Aprilie 2023

Aprilie 2023

Pop Culture Magazine

Supliment

Junii Brașovului

zilesinopti.ro/ juniibrasovului

zilesinopti.ro

facebook.com/zilesinopti

Supliment

Vacanțe 2023

zilesinopti.ro/vacante

POP-UP STOR iEs: RĂZBOIUL, ÎN CUVINTE ȘI IMAGINI | EXCLUSIV: INTERVIU CU SAM BROWN | DIALOGURI FĂRĂ

NOTE: SAMANTHA FISH | ARTĂ & CULTURĂ, INTERVIU LERA AUERBACH | TEATRU INTERVIU CU DRAGOȘ GALGOȚIU

ARTIȘTI URBANI: ROPER | FILM ROMÂNESC: INTERVIU CU BOGDAN MIRICĂ | BEST OF ROMANIAN DESIGNERS

CEVA DULCE: MADLENA LUI PROUST ESTE ACUM ȘI A NOASTRĂ | ARHITECTURĂ: TĂRÂM DE POVESTE

Experienţe de going out ce merită trăite în luna aprilie

Luna aceasta nu este una foarte bogată în evenimente culturale cu totul ieşite din comun, dar asta nu vine ca o surpriză. Pe de-o parte, organizatorii se concentrează pe finalizarea pregătirii marilor reuniuni festivaliere din vară, iar publicul e mai preocupat de petrecerea în cercul intim a sărbătorilor pascale, plus că nu prea avem cum să fim exuberanţi, expuşi fiind cotidian la mişcările dubioase ale saltimbancilor politici ce populează palatele dâmboviţene. Şi, totuşi, în orice urbe cu viaţă culturală am locui, există experienţe inedite şi accesibile cărora merită să le acordăm timp în săptămânile ce urmează.

Activ doar pe durata acestei luni, la Timişoara, Analog Mania XI International Festival, reuneşte peste 50 de artişti din 10 ţări, care vor fi prezenţi, între 1 şi 30 aprilie, prin filme, fotografii, sunete şi obiecte, la “această mare înscenare de artă, tehnică şi istorie analogică”. Invitaţia este de a participa la Analog

Experience în spaţiile labirintice ce se dezvoltă între Casa Tineretului şi Casa de Cultură a Studenţilor. Legat de artă, până pe 23 aprilie, la Cluj-Napoca este deschisă Music Gallery, expoziţie tematică iniţiată de organizatorul festivalului Jazz in the Park, amenajată în cadrul Muzeului de Artă, ce cheamă publicul să descopere muzica nu doar prin intermediul exponatelor, ci şi prin experimentarea activităţilor pregătite în încăperile dedicate, de la audiţii sau lecţii de instrumente pană la concerte inedite.

În ceea ce priveşte muzica ‘pe viu’, aceasta se aude din primele zile ale lunii la Club Control din Bucureşti, în Europavox Festival Bucharest (5-6 aprilie), proiect cultural care-şi propune să promoveze diversitatea scenei muzicale europene, iar rezultatul este promiţător tocmai prin eclectismul selecţiei de artişti, de la poeticul Bobby Oroza din Finlanda la Just Mustard, una dintre cele mai cool tinere trupe irlandeze de Rock. Luna se încheie tot muzical, dar la mare, fiindcă se apropie 1 Mai şi e de preferat să fim deja pe plajă... la Costineşti, unde se desfăşoară Beach, Please! (27-30 aprilie), anunţat ca cel mai mare festival dedicat culturii urbane din Europa de Est, ce reunește nume celebre din industria trap și hip & hop internațională cu cei mai fresh artiști autohtoni. Amatorii de alte muzici au o alternativă în complexul White Horse, unde, în aceleaşi zile, se întâmplă festivalul May, Be Rock, în care vor concerta trupe precum Vama, Bosquito, Viţa de Vie sau Şuie Paparude.

Marele eveniment cultural al lunii, în spiritul sărbătorilor, rămâne însă turneul național de Paște, Săptămâna Patimilor, al Corului Madrigal, care - între 1 şi 13 aprilie - va susţine spectacole extraordinare, în compania corurilor de copii ale Programului Național Cantus Mundi din fiecare oraș, la Iaşi, Târgu Mureş, Braşov, Sibiu, Cluj, Oradea şi Bucureşti. Corul Madrigal, care celebrează 60 de ani de activitate neîntreruptă, invită publicul să întâmpine Paștele cu o serie de compoziții de factură spirituală, românești și universale, deci oricare dintre spectacole se constituie într-un must see Pentru noi propuneri de experienţe ce s-ar putea dovedi pe gustul vostru, nu omiteţi însă baleierea cu regularitate a calendarului de evenimente Zile şi Nopţi!

Ioan BIG, publisher

www.zilesinopti.ro www.faceboook.com/zilesinopti

ZILE ȘI NOPȚI - POP CULTURE MAGAZINE

ISSN 2559-172X

Apare gratuit, lunar.

Nr. 4 (558) - Aprilie 2023

Tiraj: 30.000 exemplare

București, Brașov, Cluj, Constanța, Iași, Timișoara.

Director General: Marian Gîlea, marian.gilea@zilesinopti.ro

Publisher: Ioan Big, ioan.big@zilesinopti.ro

Director Vânzări: Simona Stoichici, simona@simone-advertising.ro

Publicitate agenții: Florentina Păuna, florentina.pauna@gmail.com

Digital & Print Manager: Aurel Martinescu, aurel.martinescu@zilesinopti.ro

Director Financiar: Mihaela Oană, mihaela.anutoiu@zilesinopti.ro

Contabilitate: Mihaela Stoica, contabilitate@zilesinopti.ro

Dezvoltare online: Radu Ganea, radu.ganea@zilesinopti.ro

Redacție Print/Online/Social Media: Alina Mușina, alina.musina@zilesinopti.ro Anastase Ștefania-Antonia, stefania.anastase@zilesinopti.ro Adrian Brănescu site@zilesinopti.ro

EDIȚIA DE BUCUREȘTI:

Publisher: Ioan Big ioan.big@zilesinopti.ro

Online: Anastase Ștefania-Antonia, bucuresti@zilesinopti.ro

Distribuție: Dan Budoi

EDIȚIA DE BRAȘOV:

Redactor Șef: Alina Mușina, alina.musina@zilesinopti.ro site@zilesinopti.ro

Distribuție: Andrei Paul, paul.andrei@zilesinopti.ro

EDIȚIA DE CLUJ:

Redacție și vânzări: cluj@zilesinopti.ro

Distribuție: Pop Eugen Claudiu

EDIȚIA DE CONSTANȚA: constanta@zilesinopti.ro

EDIȚIA DE IAȘI:

Redactor: Laura Cozmîncă, iasi@zilesinopti.ro

EDIȚIA DE TIMIȘOARA: timisoara@zilesinopti.ro

Francize ZILE ȘI NOPȚI: Sibiu, Oradea.

Tipărit la tipografia Conphys. www.conphys.ro

ZILE ȘI NOPȚI este marcă înregistrată. Editor: City Guide Media SRL. Brașov, str. Octavian Goga nr. 9A

HOri A GH iBU Ț i U reDACTOr

A le X MUȘAT re DACTO

Războiul, în cuvinte și imagini: portretizarea naturii umane prin artă

În cadrul Premiilor

Oscar de anul acesta, alături de filmele serii, precum Everything

Everywhere All at Once sau

The Whale, adaptarea din 2022 a romanului lui Erich Maria

Remarque, „Nimic nou pe frontul de vest”, în regia lui Edward Berger, a câștigat patru premii, printre care și Best International Feature Film. Urmărind experiențele unui soldat german în timpul

Primului Război Mondial

și procesul prin care acesta trece (diferența dintre ceea ce i se spune în discursurile naționaliste și realitatea brutală și deloc înfrumusețată

a frontului), povestea a devenit una dintre cele mai cunoscute reprezentări literare și cinematografice ale războiului, vorbind (deși este bazată pe o lucrare publicată în 1929) despre teme încă prezente și resimțite în societatea contemporană, precum condiția umană, natura conflictului și costurile violenței.

Alături de „Nimic nou pe frontul de vest”, în universul Pop culture, tema războiului a existat întotdeauna, fiind folosită nu doar pentru a prezenta bestialitatea și distrugerile caracteristice conflictelor, dar și pentru

a ilustra, într-un mod complex și nuanțat, diferite perspective asupra trăirilor umane, alături de impactul durabil pe care războiul îl are asupra indivizilor și societății în ansamblu.

În contextul începutului de secol XX, când glorificarea Primului Război Mondial ocupa, din dorința liderilor de a-și menține capacitatea militară, o mare parte din discursul public, după ce au trăit în mod direct ororile perioadei, mulți dintre ei din prima linie, scriitorii Generației Pierdute, precum Ernest Hemingway, John Dos Passos, F. Scott Fitzgerald,

Gertrude Stein sau T. S. Eliot, au surprins realitatea războiului folosindu-se de teme precum trauma, conflictul, doliul, înstrăinarea, sacrificiul și deziluziile pentru a contrazice propaganda vremii. În lucrările lor, războiul este descris ca fiind o forță distructivă, care ucide libertatea individuală, identitatea și relațiile umane, având ca efect final pierderea inocenței.

De exemplu, în „Adio, arme” și „Fiesta”, Hemingway prezintă viața de după

Primul Război Mondial prin ochii celor care încercau să refacă lumea devenită străină pentru ei. Cu ajutorul personajelor precum Frederic Henry (șoferul american de ambulanță, îndrăgostit de o asistentă britanică) sau Jake Barnes (jurnalistul impotent și rănit în timpul războiului), care încearcă să regăsească lucrurile care oferă sens vieții lor (fie că este vorba despre dragoste sau aventură), nereușind, în final, să atingă împlinirea, scriitorul a ilustrat perfect dezamăgirile oamenilor de atunci.

Mai departe, în „Cântecul păsărilor”, Sebastian Faulks vorbește, prin intermediul unui ofițer englez, numit Stephen Wraysford, care conduce soldații în tranșeele din Somme, despre înclinația pe care oamenii o au atât pentru cruzime, cât și pentru compasiune, în timp ce în „Regeneration”, Pat Barker arată efectele psihologice ale războiului (fiind un roman inspirat din experiențele reale

ale soldaților), plimbând cititorii printr-un spital din Scoția, unde protagoniștii se luptă cu șocul post-traumatic și cu depresia.

În ceea ce privește cinematografia dedicată Primului Război Mondial, putem începe cu o producție din anul 1925: The Big Parade. Considerat unul dintre primele și cele mai importante filme de război din istoria cinematografiei, el spune povestea a trei americani (fiul unui om de afaceri, un lucrător în fabrică și un fermier din Sud) care se înscriu, din cauza propagandei, voluntar în armată, ajungând pe front, unde se confruntă cu realitatea și suferințele războiului.

Apoi, din 1957, Paths of Glory, în regia lui Stanley

Kubrick, urmărește povestea unor soldați francezi care sunt judecați și condamnați la moarte pentru „lașitate”, după ce nu îndeplinesc ordinele superiorilor lor (care se folosesc de eveniment pentru a-și ascunde propriile greșeli), filmul discutând brutalitatea războiului și a celor care, aflați în poziții de putere, profită de viețile oamenilor din jur pentru propriul câștig.

Mai departe, nu putem uita nici de Joyeux Noel (2005), dedicat încetării ostilităților de Crăciun din 1914, Grand Illusion (1937), care vorbește despre experiențele prizonierilor de război francezi, See You Up There (2017), în care doi soldați încearcă să își recupereze demnitatea pierdută în timpul conflictului, Gallipoli (1981), unde un grup de tineri se înscriu în armata australiană și sunt trimiși în Turcia, sau de 1917 (2019), călătoria a doi soldați care au de livrat, pe frontul de luptă, un mesaj ce poate salva foarte multe vieți.

„Paths of Glory”, foto: imdb.com

„Hoțul de cărți”/The New York Times Foto Jules Heath/20th Century Fox

În ceea ce privește cel de-Al

Doilea Război Mondial, în literatură, una dintre cele mai importante mărturii scrise rămâne „Jurnalul Annei Frank”, în care este povestită istoria unei fetițe germane de origine evreiască, la persoana I, care și-a pierdut viața într-un lagăr de concentrare nazist cu câteva luni înainte de terminarea războiului. Pentru că discriminarea (care poate căpăta întotdeauna forme mult mai violente) își are originea în ideile impuse de familie, profesori sau lideri religioși, sociali, politici și economici, care formează exemple de gândire pentru mulțime, jurnalul, început pe 12 iunie 1942, sub forma unor scrisori adresate unei prietene imaginare, Kitty, reprezintă o fereastră către lumea de atunci, arătând, atât din punct de vedere istoric, cât și personal, ce efecte au avut evenimentele asupra oamenilor care trăiau în realitatea vremii și modul în care ei procesau ce se întâmplă („Într-o bună zi, acest război groaznic se va termina totuși, într-o bună zi vom fi totuși din nou oameni”).

O altă lucrare importantă, în care apar campaniile de cenzură și propagandă culturală organizate de regimul nazist, realizate prin ceremonii publice de ardere a cărților, este și „Hoțul de Cărți”, lucrarea scriitorului australian Markus Zusak, ecranizată în anul 2013. Nu putem uita nici de „Mai este oare acesta un om?”, în care autorul Primo Levi a vorbit despre experiența sa ca supraviețuitor al lagărului

de concentrare de la Auschwitz, „Ziua cea mai lungă”, în care jurnalistul Cornelius Ryan a prezentat, cu ajutorul mărturiilor reale, planificarea și desfășurarea invaziei din Normandia (începută pe 6 iunie 1944) sau „Toată lumina pe care nu o putem vedea” (Anthony Doerr), câștigătoare a Premiului Pulitzer.

Atunci când vorbim despre cinematografia care are la bază cel de-Al Doilea Război Mondial, putem începe din anul 1993, cu Schindler’s List, în regia lui Steven Spielberg, unde este spusă povestea adevărată a omului de afaceri german Oskar Schindler, care a salvat peste 1.100 de evrei, angajându-i în fabricile sale. Apoi, putem continua cu The Pianist (2002), dedicat

pianistului polonez Władysław Szpilman, care a supraviețuit ocupației naziste din Polonia, Dunkirk (2017), regizat de Christopher Nolan, care urmărește povestea evacuării din Dunkerque, Franța, având în centrul său trei planuri narative diferite, The Imitation Game, biopic-ul despre legendara echipă a lui Alan Turing, care a descifrat sistemul de criptare german Enigma, sau Grave of Fireflies (1988), o producție a casei de animație Studio Ghibli, în care se vorbește despre impactul războiului asupra copiilor și viitorului lor.

Privind lista de mai sus, realizăm că produsele culturale aparținând acestui gen ne ilustrează efectele devastatoare ale conflictelor asupra oamenilor și lumii în care trăim și analizează modelele de gândire care stau la baza lor, inspirând, cu un mesaj clar, schimbări în societate: este foarte important să privim în trecut pentru a ști ce greșeli să nu repetăm niciodată.

“The Imitation Game”, Foto imdb.com

“The Pianist”, Foto: imdb.com

ÎN CETATE”

JUNII BRAȘOVULUI, APRILIE 2023

www.brasovcity.ro/junii-brasovului

Grupul Junilor Tineri

Societatea Junilor Curcani

Societatea Junilor Brașovecheni

Societatea Junilor Naţionali Albi

Societatea Junilor Bătrâni

Societatea Junilor Dorobanți

Societatea Junilor Roșiori

Junițele

Muzică

ȘTIRI / RECOMANDĂRI/ INTERVIURI/OPINII

DIALOGURI FĂRĂ NOTE/ MUZICĂ NOUĂ/ OMUL CU DISCURILE/ DEPECHE MODE

WWW.ZILESINOPTI.RO/MUZICA/

București, epicentrul pop-ului și al concertelor hard & heavy

Cooper – Johnny Depp – Tommy Henriksten, adică Hollywood Vampires, revine la Romexpo pe 8 iunie, în timp ce influenții Scorpions aterizează din nou la București în data de 28 iunie.

Giganții Deep Purple sosesc și ei în România câteva zile mai târziu, pe 9 iulie, iar Arena

aprilie, cantautorul italian

În lunile următoare, Bucureștiul devine centrul evenimentelor muzicale ale țării, fie că vorbim despre vizite în premieră sau concerte de adio. În săptămânile imediat următoare ne putem face veacul la Sala Palatului, unde perioada 22-24 aprilie este dedicată unui triptic concertistic cât se poate de interesant: Goran Bregović & Wedding and Funeral Band își prezintă show-ul de greatest hits pe 22 aprilie, cantautorul italian Eros Ramazzotti revine în România pentru a-și promova noul album, Battito Infinito, pe 23 aprilie, iar a doua zi, virtuozul chitarist american Steve Vai poposește din nou pe scena bucureșteană, ca parte a turneului mondial Inviolate, prilej pentru publicul român de a vedea noua chitară futuristă a acestuia, The Hydra. De asemenea, Sala Palatului va găzdui și concertul aniversar de 80 de ani al lui Al Bano, acesta urcând pe scena bucureșteană în data de 27 mai, însoțit de invitații speciali Paula Seling, Alina Sorescu, Silvia Micu și Valahia Symphony Orchestra, aflată sub bagheta lui Alterisio Paoletti, dar și show-ul lui Tom Jones, programat pentru data de 18 iunie.

Probabil, cei mai câștigați în perioada următoare vor fi însă fanii rock-ului, căci multitudinea de evenimente dedicate genului hard & heavy aduce la București atât trupe autohtone, cât și influenți mesageri ai rockului anilor ’70 - ’90. Cvartetul Joe Perry – Alice

Națională va găzdui în premieră concertul

, în formula reunită Axl

Guns N’ Roses, în formula reunită Axl Rose, Slash și Duff McKagan, pe 16 iulie. Aceeași Arenă Națională va fi gazdă și pentru concertul

Depeche Mode, turneul

Memento Mori fiind prima ieșire concertistică a lui

Dave Gahan și Martin Gore după moartea lui Andy Fletcher, din 2022. Trupa va ajunge la București pe 26 iulie și va prezenta atât piese de pe noul LP, Memento Mori, cât și celebrele hituri ale anilor ’90. Totodată, o premieră în spațiul concertistic românesc o constituie concertul americanilor

spațiul concertistic românesc o

Five Finger Death Punch, din 14 iunie, de la Romexpo, în timp ce fanii metalcore-ului se pot delecta cu show-ul celor de la Asking Alexandria, programat în Quantic, pe 4 iulie.

Iată câteva dintre evenimentele muzicale ce ne pot scoate din casă în următoarele luni, iar nouă nu ne mai rămâne decât să ne alegem favoriții și să nu zăbovim, căci multe dintre categoriile de bilete sunt deja epuizate.

Dave Gahan și Martin Gore

Eros Ramazzotti

Hollywood Vampires Depeche Mode

ANGEL OLSEN În căutarea schimbării...

Big Time, al 6-lea LP semnat de cantautoarea americană Angel Olsen, se numără printre cele mai bune albume ale anului trecut, iar asta nu e o apreciere subiectivă, atâta vreme cât o susţin, la unison, publicaţii precum Rolling Stone, Variety, Uncut, Time sau Entertainment Weekly. Confirmarea evoluţiei acestei artiste lo-fi, ale cărei rădăcini muzicale trebuie căutate în Punk-Rock-ul anilor ’80-’90, de la The Cure la No Doubt, nu reprezintă o surpriză, dacă ne amintim că a fost recompensată cu Libera Awards - premiile Asociaţiei Americane a Muzicii Independente (A2IM) - încă de la primele ei albume, Half Way Home, Burn Your Fire for No Witness şi My Woman (2012-2016). Pentru

cei familiarizaţi deja cu muzica Dream-Pop a artistei, surpriza în cazul Big Time a constat însă în schimbarea de abordare, Angel Olsen renunţând la sonorităţile electrice de tip My Woman ce păreau să îi definească I.D.-ul, în favoarea unui ton baladesc, în egală măsură mistic şi romantic, deschis inclusiv inflexiunilor de Country şi Folk. O a doua surpriză a fost lansarea, la doar câteva luni după Big Time, în martie 2023, a EP-ului Forever Means, o extensie menită să întărească faptul că schimbarea nu este doar una conjuncturală. “Forget the old dreams, I got a new thing…”

Venit după nostalgicul All Mirrors (2019) şi depresivul Whole New

Mess (2020), impresionantul combo Big Time-Forever Means, manifest al acceptării impredictibilităţii în propria existenţă, nu reprezintă rezultatul introspecţiilor pandemice, după cum s-ar putea crede, ci are cauze mult mai personale. Luată în grijă de o familie de vârsta a doua, pe când avea doar 3 ani, Angel Olsen (n. 1987) şi-a pierdut ambii părinţi adoptivi în 2021, decedaţi la interval de câteva săptămâni. Mama avea 78 de ani, iar tatăl... 81 (!) şi, cu puţin timp înainte, Angel le împărtăşise faptul că este Gay. Ne putem imagina dificultăţile de natură emoţională pe care artista a trebuit să le surmonteze, mai ales în acea perioadă consumată în izolare, şi, de aceea, modul profund în care sentimentele de pierdere şi regăsire s-au cristalizat apoi muzical pe Big Time/Forever Means reflectă o capacitate de exprimare creativă absolut remarcabilă. “You can either feel sorry for yourself or learn how to laugh deeper.” Moartea a intrat în viaţa lui Angel ca un semnal pentru eliberarea de sine şi alegerea unui parcurs în care căutarea este neinhibată de bariere stoic asumate. Forever means... în fond, ce înseamnă forever’? Fiecare dintre noi căutăm un răspuns, mai mult sau mai puţin conştient, iar muzica lui Angel Olsen e una dintre călăuzele la care se poate apela cu încredere în acest quest.

în care căutarea este neinhibată de Forever means ‘forever mult sau mai puţin cu încredere în acest

www.zilesinopti.ro

în viață și muzică

foto © Luke Rogers

Ce ascultăm în luna aprilie

Primim cu brațele deschise luna aceasta noi lansări discogra ce din zona pop-ului produs (aproape) independent, a rock-ului progresiv updatat pentru 2023, dar și a rap-ului american. Muzica este proaspătă (chiar dacă unele lansări ne trimit către esteticile trecutului) și gata să e consumată așa cum vrem noi: acasă, pe pick-up, în fața laptop-ului sau on the go.

,,Să scriu Golden Record a fost ca și cum am făcut pace cu totul, fiind mulțumită cu viața mea de acasă, gata să îmi înfrunt teama de a renunța la distracția constantă a industriei muzicale”, declara recent cantautoarea britanică despre procesul de creație al noului single, extras de pe cel mai recent material discografic. ,,All your friends are gonna leave you / Busy making little creatures”, cântă Katie, o meditație asupra caracterului efemer al succesului în industria muzicală și a inevitabilei înaintări în vârstă. Prezență discretă în peisajul muzical autohton, Katie Melua pare că ne încântă din nou cu livrări vocale melancolice, cântate din perspectiva unei artiste care a părăsit rollercoasterul mainstream, în favoarea liniștii creațiilor originale.

La 56 de ani de la debut, influenții corifei ai rock-ului progresiv revin cu cel de-al 23-lea album de studio, sub îndrumarea liderului Ian Anderson. De altfel, nu este de neglijat faptul că Jethro Tull reprezintă astăzi un vârf de lance în panteonul trupelor șaptezeciste care supraviețuiesc fie fără niciun membru original, fie cu un singur membru al formulei inițiale, înconjurat de muzicieni care nici nu erau născuți la momentul înființării trupei. Astfel, deși Anderson cântă într-un Jethro Tull în care cei mai longevivi membri s-au alăturat grupului în 2007, compozițiile și direcția rămân aceleași, oferind ascultătorilor o porție de progrock cu influențe ’70,, proaspătă și plină de surprize vocale și instrumentale.

Inspirat de momentele petrecute în clinicile de dezintoxicare și lansat după o pauză de șapte ani, noul album al rapper-ului american este puternic autobiografic: ,,Cred că durerea este un catalizator pentru artă; nu vreau să îmi mai provoc durere pentru a face artă, dar cred că asta a creat câteva momente mai întunecate, mai sincere și mai vulnerabile pe album’’, declara recent artistul. Deși aflat abia la cel de-al treilea material discografic, Macklemore reprezintă unul dintre puternicii compozitori și interpreți ai rap-ului autohton, iar noul LP ne demonstrează predilecția sa către ritmuri catchy și piese optimiste, continuând trendul pe care l-a lansat odată cu megahit-ul Thrift Shop, în 2014.

TEXT DE ALEX MUŞAT

Macklemore Ben

Katie Melua

Love & Money

Jethro Tull RökFlöte

Ian Anderson

SAM

BROWN,

artista care

și-a regăsit superputerea după 15 ani

Fiecare decadă ne-a dăruit muzici și artiști de neuitat, care și-au demonstrat rezistența în timp. Pe unii dintre ei încă-i auzim la radio, alegem să le studiem muzica sau, pur și simplu, ne regăsim în ceea ce au creat. Este și cazul lui Sam Brown, care a cucerit generații cu hit-ul Stop!, lansat în anii ‘80, atunci când muzica luase o altă formă. Vocea extrem de puternică și plină de personalitate a cântăreței Sam Brown a fost unul dintre sound-urile memorabile ale anilor ‘80-‘90. Fiică a iconului rock britanic al anilor ‘60, Joe Brown, dar și a celei mai cunoscute backing vocaliste din acea perioadă, Vicki Brown, SAM BROWN a copilărit și s-a dezvoltat muzical într-un mod cât se poate de armonios, fiind înconjurată (la propriu!) de nume precum George Harrison, Stevie Wonder sau Steve Marriott. Și cum nimic nu e întâmplător, Sam a ajuns mai târziu să împartă scena cu Spandau Ballet, Elton John, Pink Floyd sau Jon Lord. Ba chiar a fost o parte cheie a emisiunilor TV și turneelor lui Jools Holland. Revenirea ei este, fără doar și poate, unul dintre highlighturile acestui an. Number 8, primul material după 15 ani de la pierderea vocii, a fost lansat la începutul acestui an și ne aduce în atenție o altă latură a artistei Sam Brown.

Sam, mi se pare fantastic cum ai reușit să îți regăsești vocea cu ajutorul tehnologiei!

Din păcate, vocea nu mi-a revenit în totalitate, dar cred că am găsit o modalitate de a o folosi într-un scop creativ și e minunat! În 2006 am început să întâmpin probleme cu corzile vocale, ajungând să nu mai fiu capabilă să cânt. Bineînțeles că am început o căutare riguroasă a răspunsurilor: am lucrat cu traineri de voce, am consultat numeroși medici de top din Regatul Unit și din America, am făcut terapie, hipnoterapie, am încercat orice! Dar nimeni nu a găsit cauza. Încă nu știu ce se întâmplă cu vocea mea, dar pot spune că antrenamentul vocal ajută. Pentru mine, cel puțin, a fost o revelație. Am început să-mi cunosc și să-mi prețuiesc vocea mai mult. Însă, vocea mea nu mai e la fel. Odată cu apariția acestor probleme, m-am oprit din scris muzică. Obișnuiam să compun folosindu-mă de pian sau ukulele, dar în acel moment simțeam că nu mai are sens. Așa că am încercat alte lucruri, pentru

INTERVIU DE ALEXANDRA CUZA

foto © Sam Brown offi cial website & FB

a mă putea întreține. Între timp am devenit profesor... de ukulele! Apoi, în pandemie, cu ajutorul unui bun prieten, mi-am regăsit dorința de a compune...

Îmi imaginez cu greu prin ce poate trece un artist atunci când își pierde superputerea, însă vocea ta mi-a inspirat mereu siguranță, dar mai ales forță. Am simțit aceleași lucruri ascultând Number 8. Care este povestea acestui album?

Ei bine, îți spuneam că în pandemie mi-am regăsit puterea de a scrie muzică. Un vechi prieten, Danny Schogger, m-a întrebat într-o zi dacă am putea scrie ceva. Aveam câteva idei, așa că m-am apucat să compun muzică electronică. Nu am fost mulțumită de la bun început, dar treptat, piesele au prins contur. Și m-am gândit: ce ar fi dacă mi-aș folosi vocea gravă pe care o am acum în Autotune?

Am încercat asta, iar totul a prins viață. Și uite așa s-a născut Number 8: din sesiuni și întâlniri pe Zoom sau Skype, alături de Danny și vechea mea pasiune de a scrie, de a experimenta tot felul de sound-uri. Sunt extrem de încântată de ce a ieșit, ador să lucrez cu Danny! Da, a fost și supărător, pentru că nu mai pot cânta ca înainte, dar a fost distractiv! Am gândit totul foarte pragmatic, de la bun început. Știu ce pot și ce nu mai pot...

La 14 ani făceai cunoștință cu industria

muzicală, vocea ta fiind cooptată pentru ultimul album Small Faces. Atunci ai realizat că asta vrei să faci pentru tot restul vieții?

Nu mi-am propus niciodată să ajung un muzician „cu acte în regulă”. Viața mea a fost una extrem de agitată, încă din momentul

în care am început să cânt alături de părinții mei. Mi-am urmat calea, iar la început, totul părea atât de ușor... greul a venit atunci când business-ul a luat locul muzicii. Odată intrată în industria muzicală, lucrurile n-au mai fost la fel de roz. Dar învățăm din orice experiență.

Ai cucerit mapamondul cu hit-ul Stop!, cel mai mare succes comercial al tău, care a trecut cu brio testul timpului. Cum a luat naștere albumul cu același titlu?

Mai întâi, trebuie să-i mulțumesc Cerului că Stop! a rezistat atâta timp!

Imaginează-ți că era 1985, aveam 20 de ani și m-am trezit singură în LA, scriind alături de muzicieni profesioniști pentru primul meu album. Înainte de asta, semnasem cu Rondor Music, surata casei de discuri A&M Records. Șeful companiei, Stuart Hornall, mi-a spus atunci: „Vreau să te trimit în Los Angeles, pentru a compune muzică alături de alți artiști!”. Am acceptat, ce puteam să fac?! Nu știam nimic despre show business, dar acolo s-a întâmplat magia. Am lucrat alături de muzicieni autentici, am învățat să compun cu adevărat și l-am cunoscut pe Greg Sutton. Ideea piesei Stop! mi-a venit chiar conducând mașina prin LA, alături de Greg. Clar, a fost ceva foarte diferit de ceea ce făcusem până atunci. În plus, erau anii ‘80, și nimeni nu mai cânta blues! [...]

Citiţi interviul complet cu SAM BROWN pe www.zilesinopti.ro

PAGINA

Nesperata revenire a celor patru

călăreți ai heavy metal-ului

Timp de 20 de ani, frecvența cu care METALLICA au scos albume a fost una cât se poate de prolifică, mai ales dacă ne gândim la LP-urile Kill ‘Em All (1983), Master of Puppets (1986) sau Metallica (1991), album blockbuster care ne-a oferit piese precum Enter Sandman sau Nothing Else Matters, împachetate în ambalaje mainstream și difuzate non-stop pe MTV. Desigur, la începutul anilor ’90, a deschide televizorul și a fi bombardat cu chitare electrice și pantaloni mulați nu era un lucru deloc straniu, fie că vorbim despre Metallica, Guns N’ Roses sau Aerosmith, influente trupe ale rock-ului deceniilor precedente, dar care și-au lărgit publicul prin îmbrățișarea unor estetici cvasi-pop, fără însă a scăpa de criticile fanilor de modă veche.

Cu toate acestea, odată cu trecerea în noul mileniu, aparenta lipsă de inspirație a celor patru a rămas un constant motiv de îngrijorare pentru fani: atât de mult timp trece între lansările discografice, încât mulți ne-am întrebat dacă nu cumva cel mai recent album al trupei va fi și ultimul. În plus, nu doar blocajul creativ al ultimelor două decenii a fost aspru ironizat de public, ci și lipsa de tact în ceea ce privește producția LP-urilor: setul de tobe de pe St. Anger (2003) sună ca un ,,coș de gunoi”, mixul audio al albumului Death Magnetic

(2008) face ca toate piesele să ,,trosnească”, iar Hardwired… to Self-Destruct (2016) nu este altceva decât o încercare neinspirată de a relua esteticile anilor ’80. Din zei venerați, Metallica par că au devenit surse de meme-uri pentru internauții plictisiți, care nu scapă nicio ocazie de a ironiza ,,ritmurile împiedicate” ale lui Lars (adesea caricaturizat în interiorul unui coș de gunoi metalic – aluzie la sonoritatea setului de tobe de pe St. Anger) sau obsesia lui Kirk Hammett pentru pedala de efect wah-wah. Lăsând meme-urile deoparte, iată că Metallica se întorc luna aceasta cu 72 Seasons, un material discografic proaspăt, cu o copertă atipică și cât se poate de sugestivă. Probabil că albumul nu va surprinde fanii prin vreo estetică aparte, dar acesta ne demonstrează încă o dată abilitatea trupei de a compune imnuri hard & heavy, care însă nu își pierd caracterul memorabil. James Hetfield cântă asumat și plin de maturitate, Kirk Hammett și Robert Trujilo sunt în formă maximă, iar spre deliciul audiofililor, setul de tobe al lui Lars nu are nici cea mai mică legătură cu producția de pe St. Anger. Astfel, nu ne rămâne decât să ascultăm cap-coadă nesperatul nou album al trupei care, cu bune și cu rele, a schimbat masiv direcția muzicii din cea de-a doua jumătate a secolului XX, transformând heavy metal-ul în muzica arenelor și a stadioanelor.

DIALOGURI FĂRĂ NOTE

SAMANTHA FISH

trupa ei pe scena festivalului de la Sighişoara, în 2012. Cu -ul său, Wild Heart

Una dintre surprizele realmente plăcute oferite de ediţia din 2022 a Open Air Blues Festival Brezoi, care se va întâmpla anul acesta între 18 şi 23 iulie, cu Walter Trout, Sugar Blue, Eric Gales şi nelipsita Beth Hart capete de afiş, a constituit-o revenirea după un deceniu în faţa publicului român amator de Blues, cu un look radical schimbat, a tinerei cantautoare din Kansas City, SAMANTHA FISH, doar o debutantă promiţătoare - lansată de Ruf Records în Girls with Guitars, alături de Cassie Taylor şi Dani Wilde - atunci când a performat cu trupa ei pe scena festivalului de la Sighişoara, în 2012. Cu trecerea timpului, Samantha Fish s-a impus ca una dintre figurile emblematice din spaţiul Indie, cu şapte albume de Blues-Rock în discografie şi numeroase trofee (Blues Music Awards, Independent Blues Awards) care i-au certificat maturizarea artistică, deopotrivă ca interpretă, compozitoare şi producătoare, prin label-ul său, Wild Heart Records. În particular, Fish rămâne o mare admiratoare a lui David Bowie şi Iggy Pop, a Punk-Rock-ului în general, iar această influenţă s-a simţit inclusiv în colaborarea pentru cel mai recent album al ei, Faster, cu producătorul Martin Kierszenbaum (Lady Gaga, Sting, Madonna), ce a adus un plus de intensitate stilului ei deja electrizant de storytelling muzical... în studio şi pe scenele lumii.

o anume popularitate cover

producători şi compozitori

Samantha, pe parcursul evoluţiei tale, cum s-a întărit credinţa ta că ai putea crea o muzică apreciată de public? În prima fază, n-am crezut despre mine că pot compune sau că aş putea fi bună la treaba asta. Am început să scriu cântece în perioada în care dobândisem o anume popularitate interpretând aproape numai -uri... mi-am dat însă repede seama că, dacă vreau să am propria mea voce, sound-ul meu inconfundabil, dacă îmi propun să ies în evidenţă ca artistă, atunci trebuie să încep să compun. Sau dacă, eventual, nu mă voi dovedi capabilă să compun chiar eu, măcar să lucrez cu producători şi compozitori care să mă ajute să-mi www.zilesinopti.ro

Foto © SAMANTHA FISH FB Open Air Blues Festival Brezoi.

Foto © Roman Sobus (Bratgril Media)

“Povestesc prin cântece, iar look-ul meu e parte din poveste”

cultiv un stil şi un sound unice. Eu eram, încă de pe-atunci, fană Tom Waits şi Tom Petty, mari compozitori amandoi, deci am început să ascult şi să îi studiez, alături de mulţi alţi autori de Americana, încă de la sfârşitul adolescenţei. Mă refer la compozitori contemporani precum John Prine sau Jason Isbell, de a căror abilitate de a spune poveşti prin muzică am fost copleşită. Sau John Hiatt, un alt mare storyteller. Asta îmi doream şi eu de fapt, să pot spune poveşti, să comunic mai uşor cu oamenii prin muzică. Una dintre marile calităţi ale lui Tom Petty, după părerea mea, e aceea că el comunică extraordinar de multe lucruri către foarte mulţi oameni printr-un singur cântec. Are un fel fantastic de a se conecta cu publicul lui, iar asta vreau şi eu să reuşesc, să îi încânt pe oameni cu muzica mea.

Cum apar însă embrioanele de idei melodice? Ai un anume alogoritm creativ sau te laşi călăuzită exclusiv de inspiraţie?

Dacă vorbim de procesul meu creativ, cred că am reuşit întrun final să îmi găsesc rutina pe care-o urmez de obicei, de care mă simt ataşată, un parcurs preferat şi pe care îl consider de succes. Altfel, sunt extraordinar de multe căi pe care poţi escalada muntele proverbial şi oricare din ele poate fi potrivită... altcuiva. Dacă rezultatul este un cântec frumos, oricare dintre metodele pe care le alegi e cea bună, trebuie doar să nu te abaţi de la drum, atâta tot. În ce mă priveşte, am

constatat că sunt metode pe care le prefer şi cel mai uşor îmi este atunci când încep de la o frază muzicală sau de la un refren, astea fiind cele mai importante elemente ale unei melodii, după părerea mea. Aşa îţi cucereşti publicul, dacă ai o nadă bună poţi spune o poveste pornind de la ea. Sunt şi perioade când am adunate pagini întregi de versuri scrise, dar niciun ‘cârlig’, niciun refren de care să le agăţ şi, în situaţiile astea, ştiu că, deşi am o poveste grozavă, n-am găsit încă forma potrivită pentru a o spune şi-atunci aştept să îmi vină inspiraţia. Aş vrea eu să existe o metodă precisă, dar n-am găsit-o până acum. Uneori îmi vine în minte ideea unei melodii, dar nu am cum să ştiu de la bun început dacă e o frază pentru chitară, sau pentru voce, sau poate pentru bas… sunt foarte multe feluri de a compune. [...]

Se ştie că Mike Zito ţi-a fost mentor la start de carieră. Cât de important a fost, în realitate, aportul său la

alegerea drumului pe care ai perseverat?

L-am cunoscut pe Mike când aveam vreo 17 ani. Venea în Kansas City cu trupa lui, iar eu mergeam să-l ascult aproape de fiecare dată. Era foarte de treabă, ne dădea voie să stăm în preajma formaţiei, noi fiind, practic, nişte copii pe atunci. Avea multe conexiuni, era deja în industria muzicală de mulţi ani, şi, la un moment dat, aflând că Thomas Ruf, de la Ruf Records, căuta un al treilea membru pentru Blues Caravan, mi-a propus mie să merg. El era conştient de anvergura proiectului, însă eu, deşi aveam deja cam 20 de ani, eram destul de speriată de perspectiva de a semna cu un label, pentru că toată lumea din jurul meu îmi spunea să nu-mi vând sufletul către casa de discuri ”cea rea”, ştii ce zic. Mi-era teamă că o să cresc prea repede şi că o să pierd controlul asupra carierei mele. [...]

Foto samantafi sh.com

Citiţi interviul complet cu SAMANTHA FISH pe www.zilesinopti.ro

Live@Open Air Blues Festival Brezoi (foto Bogdan Popa)

Personalități festivalierecine ești și la ce festival să mergi.

Ghid intuitiv

Una dintre sau poate singura parte bună din anii în care adunările masive de oameni nu erau permise era faptul că era mult mai ușor să alegi la ce concert, festival ți-ai dori neapărat să mergi. Alegerile nu mai sunt limitate, ba mai mult, cred că în ultima perioadă au răsărit din ce în ce mai multe mini, micro, nano festivaluri. Totuși, pentru a vă păstra orele de somn și banii din portofel, am găsit un numitor comun prin care să vă alegeți unde să dați attend to: personalitatea. Festivalurile, fie ele de toate culorile, sunt gândite pentru anumite tipuri de persoane, modul în care se distrează, cum se îmbracă și ce ascultă, reprezentând, până la urmă, o parte din cine sunt. Așadar, voi încerca să conturez, prin umilul meu spirit de observație, câteva caracteristici care să lege omul de festival.

Vara începe cu Saga Festival (23-25 iunie) la București. Skrillex, Wiz Khalifa și Lil Nas X... în afara acestor trei motive bine întemeiate, cred că la Saga e nevoie de iubitori de tot ce înseamnă urban, genul ăla de om care iubește orașul, agitația lui, e la curent cu orice eveniment și pleacă ultimul de la un party. Iubitorii de muzică electronică, techno, hiphop sunt binevenițiaici.

Călătorie în Transilvania pentru Untold (3-6 august) și Imagine Dragons, Armin van Buuren

și David Guetta. Energic, spontan, electric, ăsta e omul care va dansa până în zori și va accepta orice provocare de la domnul van Buuren, chiar dacă i se tocesc adidașii.

Continuăm cu Electric Castle (19-23 iulie)

și călătorim la Cluj pentru The Chemical Brothers, Nothing But Thieves și Noga Erez. Aici e nevoie de genul aventurier, genul de persoană descurcăreață, căreia îi place să se conecteze cu natura, muzica pe care o ascultă și să campeze. E nevoie de deschidere și spre muzică, fiind obișnuit să experimenteze cu playlistulsău.

Wiz Khalifa, foto Wikipedia - Stavernfestivalen 2018

David Guetta, foto unsitedemuzica.ro

Chemical Brothers, foto musicnonstop.uol.com.br

Înapoi la București, pentru Summer Well (11-13 august) și Florence & The Machine, Yungblud și Tom Grennan. Iubești orașul, dar în weekend îți place să evadezi, preferi umbra unor arbori, și savoarea unui ice coffee. La capitolul muzică, ești variat, dar mizezi pe indie și alternative.

Luăm un loc la Festivalul George Enescu (27 august - 24 septembrie) pentru a asculta WDR Sinfonieorchester Köln, Tonhalle Orchester Zürich sau London Symphony Orchestra. Iubitor al sunetelor crude de instrumente, al seratelor cochete și al expresivității redate la comun de maeștri ai muzicii, personajul îmbrăcat de gală își va petrece, cu siguranță, începutul de toamnă la un concert simfonic.

Expediție la Brașov pentru Brașov Jazz & Blues Festival (10-15 august). Personajul ideal al acestui festival simte nevoia de aer curat, și nu vorbesc doar de prezența formei de relief, ci de sunete nealterate ale instrumentelor, alături de ritmuri mai mult sau mai puțin cunoscute, dar cu siguranță plăcute.

Bineînțeles, cu gândul la sezonul estival, nu uit să menționez nici Summer in the City (3-4 iunie), la București, Rocanotheworld (23-25 iunie), la Iași, District 23 (16-18 iunie), care înglobează anul acesta trei festivaluri (Flight, Magnetic, Vest Fest), şi JAZZx (28 iunie - 2 iulie), la Timișoara, Nostalgia (30 iunie-2 iulie), la București, Neversea (6-9 iulie), la Constanţa, Rock la Mureş (7-8 iulie), la Periam-Port, Gărâna Jazz Festival (6-9 iulie), Open Air Blues Festival Brezoi (18-23 iulie), ARTmania (28-30 iulie), la Sibiu, Rockstadt Extreme Fest (2-6 august), la Râşnov, sau Analogue Festival (25-27 august), la Mioveni.

Living Rock (august 2023). Pentru copiii rebeli ai plajei, valurilor și muzicii alternative românești și nu numai, aceasta este cea mai potrivită variantă. Veniți „înarmați” cu corturi, cremă de plajă și nu uitați să vă hidratați!

www.zilesinopti.ro

Sper să vă găsiți locul la unul sau mai multe dintre festivalurile deja anunțate în acestă vară, indiferent de personalitatea sau preferințele muzicale pe care le posedați. Enjoy!

Florence & The Machine, foto npr.org

Festivalul G. Enescu, foto Catalina Filip

Brasov Jazz & Blues Festival, foto Genu Ariseanu

Open Air Blues Festival Brezoi, foto istocescu-vintila.ro

Living Rock, foto facebook living rock

lAUreNT COUlONDre

„Meva

Pianul, orga Hammond și umbra lui Michel Petrucciani, acestea sunt elementele care l-au condus pe Laurent Coulondrecătre jazz și revelațiile pe care avea să le ofere ca artist. Muzicianul de jazz al anului, declarat de Jazz Magazine în 2020, a venit

cu unul dintre cele mai bune albume ale anului trecut. Pentru mine este, fără îndoială, unul dintre primele cinci, după gradul de mirare și bucurie pe care mi l-a provocat. Atâta plăcere, acuratețe, sofisticare instrumentală, adresare agreabilă, atâta pasiune altruist adresată întrun limbaj modern și accesibil întâlnim destul de rar. Ascultăm multe producții respectabile, muzicieni impresionanți prin măiestrie și greutate, dar când se adaugă generozitatea, expresia sinceră a artistului care nu cântă doar pentru

el și despre el, avem deja un alt nivel de calitate, distingem mai ușor adevăratul motiv al legăturii noastre cu muzica. În 2022, Laurent Coulondre a lansat „Meva Festa”, o explozie de sunet virtuoz articulat, care celebrează frumusețea printr-o combinație de groove și aranjament instrumental cu influențe catalane și braziliene. Un proiect solar, în care toți împart o viziune muzicală și o reală bucurie de a trăi și de a cânta. Coulondre este înconjurat de prieteni și de muzicieni preferați și ne invită la un spectacol total, cald și festiv, motivat de o pasiune pe care o simțim cu toată ființa.

Festa”

Artă

ȘTIRI / RECOMANDĂRI/ INTERVIURI/OPINII ART EXPO/ PERFROMING ARTS/ARTIȘTI

WWW.ZILESINOPTI.RO/ARTA-CULTURA

THE ROSSETTIS - o abordare revoluționară a vieții

Familia

Rossetti a condus o contracultură progresistă, îmbinând trecutul și prezentul pentru a reinventa arta și viața într-o lume modernă, aflată constant în mijlocul unei schimbări rapide. Copiii unui exilat revoluționar italian, au crescut la Londra într-o familie erudită și și-au început cariera artistică încă din adolescență. Dante Gabriel Rossetti, Christina Rossetti și Elizabeth Siddal au abordat viața,

Arta

lui Gabriel Charles

Dante Rossetti, caracterizată prin senzualitate

și revizionism medieval, a inspirat următoarea generație de artiști și scriitori, în special pe William Morris și Edward Burne-Jones, dar și pe simboliștii europeni. Un precursor important al mișcării estetice, este de cele mai multe ori amintit ca fondator al Pre-Raphaelite Brotherhood (Frăția Prerafaelită), în 1848,

iubirea și arta într-un mod revoluționar pentru perioada în care au trăit și asta vom avea ocazia să vizionăm, în perioada 6 aprilie - 24 septembrie 2023, la muzeul Tate Britain din Londra. Expoziția The Rossettis urmărește romantismul și radicalismul generației Rossetti, prin și dincolo de anii prerafaeliți, printr-o colecție de 150 de picturi și desene, precum și fotografii, design, poezie și multe altele.

împreună cu William Holman Hunt și John Everett Millais. Numele ales se referea la opoziția grupului față de promovarea de către Academia Regală a maestrului renascentist Rafael.

Inspirați de teoriile lui John Ruskin, care îi îndemna pe artiști să „meargă spre natură”, ei credeau într-o artă a subiectelor serioase tratate cu realism maxim. Temele lor principale au fost inițial religioase, dar au folosit și subiecte din literatură și poezie, în special cele legate de dragoste și moarte. Erau revoltați împotriva trivialității picturii de gen, extrem de populare în epocă, preferând să exploreze problemele sociale moderne. Lucrări precum „Found begun” (1854) a lui Dante Gabriel, „Lady Clare” (1857) a lui Elizabeth Siddal și faimosul poem al Christinei, „The Goblin Market” (1859), vor arăta modul în care

aceștia au pus sub semnul întrebării dragostea într-o lume inegală și materialistă.

The Rossettis este prima retrospectivă a lui Dante Gabriel Rossetti la Tate și cea mai mare expoziție a tablourilor sale emblematice din ultimele două decenii. Va fi, de asemenea, prima retrospectivă completă a lui Elizabeth Siddal din ultimii 30 de ani, prezentând picturi în acuarelă rare și desene importante.

LERA AUERBACH

În această primăvară, la Ateneul Român, unul dintre concertele Orchestrei Simfonice a Filarmonicii

“George Enescu” a avut-o ca protagonistă - în dublă ipostază, de dirijoare şi pianistă - pe Lera Auerbach, una dintre cele mai valoroase personalităţi ale culturii contemporane, o artistă capabilă să îşi exprime creativitatea cu un egal talent, în cel mai autentic spirit renascentist, prin muzică, imagine şi cuvânt. Născută în 1973, în Celeabinsk, Lera Auerbach s-a familiarizat cu pianul şi a început să scrie şi să compună încă din fragedă copilărie, iar parcursul ei a devenit unul spectaculos odată ce a ales să ceară azil în Statele Unite în 1991, cu doar câteva luni înainte de prăbuşirea URSS, după ce comuniştii, nesperat, îi aprobaseră adolescentei nevorbitoare de engleză participarea la un concert din New York. Cu studii finalizate apoi la Juilliard, Columbia şi Hanovra, LERA AUERBACH a debutat la Carnegie Hall în calitate de compozitoare-pianistă în 2002 şi, foarte

repede, muzica ei, indiferent că e vorba de lucrări simfonice sau corale, operă sau balet, precum Mica Sirenă, Preludiile pentru vioară

şi pian, The Blind, Gogol sau Sakura No Yume, a putut fi ascultată pe întreg mapamondul, în interpretarea unor orchestre sau performeri de prestigiu. Scriitoare şi artistă vizuală prolifică, cu o cultură enciclopedică, Lera Auerbach a publicat, de asemenea, o serie de cărţi de poezie şi aforisme, atât în rusă, cât şi în engleză (Forty Moons, Excess of Being), dar s-a exprimat inclusiv prin intermediul graficii, picturii, sculpturii şi instalaţiilor de artă contemporană interdisciplinare, precum Trapped Angel. Întrucât polivalenta artistă

împlineşte anul acesta 50 de ani, prezenţa ei în România ni s-a părut un bun prilej pentru un dialog retrospectiv, pe care l-am clădit plecând de la Diary of a Madman, noul concert compus de ea pentru violoncel şi orchestră, ce a avut premiera anul trecut la Filarmonica din München şi apoi în SUA, cu Chicago Symphony Orchestra, şi va fi prezentat în curând şi de către Royal Stockholm Philharmonic Orchestra.

O artistă a Renaşterii în secolul XXI

foto © Rafael DeStella

Cu toate că are la bază Însemnările unui nebun, celebra povestire a scriitorului rus de origine ucraineană Nikolai Gogol, presupun că nu ai compus concertul ca o reacţie directă la război. Totuşi, lectura textului incită la o punere în oglindă a birocratului Popriscin, personajul lui Gogol, cu Putin. Războiul este o mare tragedie, e tragic ce trăim zilele acestea. Ai dreptate în ce priveşte concertul, acum a căpătat valenţe suplimentare, dacă pot spune aşa, dar eu începusem să îl compun înainte de declanşarea războiului. E interesant cum timpul modelează uneori interpretarea unei opere de artă. În cazul acesta, chiar dacă evident că nu mă puteam gândi la starea de lucruri de acum - pentru că invazia nu avusese încă loc atunci când eu lucram la compoziţie -, toate aceste aspecte sumbre, extrem de dureroase, ies acum la iveală, le simţim şi le interpretăm în cheia prezentului.

Concertul Diary of a Madman, care vine după Gogol-Opera Misteria, opera în trei acte pe care ai compus-o în 2010, arată că eşti pasionată de acest autor, nu doar ca scrieri, ci şi ca personalitate. Îmi poţi explica această fascinaţie?

Din punctul meu de vedere, Gogol e o perpetuă sursă de noi interpretări. El însuşi a fost o persoană foarte misterioasă la vremea lui, dar acum a devenit un simbol puternic, fiind cel mai mare scriitor ucrainean şi unul dintre părinţii literaturii ruseşti. Mai mult decât atât, opera lui este incredibil de prezentă, de plină de previziuni, parcă e scrisă acum, în zilele noastre. Influenţa lui a fost fundamentală

pentru întreaga literatură a secolului XX şi nu doar ceea ce se simte în opera lui Kafka... e ca şi cum am fi ieşit cu toţii de sub pulpana hainei lui Gogol. Este un personaj cu o mare relevanţă contemporană prin paradoxul pe care îl vedem în el ca persoană versus scrierile lui, prin întrebările pe care le pune în acestea. Întrebările sunt cele importante şi nu atât răspunsurile, desigur, pentru că, în primul rând, trebuie să pui întrebările adecvate.

Influenţa se reflectă nu doar în muzică, ci şi în sculptură, fiindcă ai o lucrare în bronz pe care ai numit-o Bashmachkin, numele celuilalt birocrat celebru al lui Gogol, din Mantaua. Îl ai pe Popriscin în muzică, pe Başmacikin în bronz... unde aş putea regăsi Nasul?

Ai dreptate... chiar am o pictură cu Nasul şi, dacă mă gandesc bine, există şi o sculptură pe care am terminat-o de curând în Ucraina, care se intitulează Umbra lui Gogol. Ultimele mele lucrări au fost create în Ucraina. Artele vizuale, pentru mine, reprezintă echivalentul mersului la psihiatru, într-un fel, o cale de a-mi exorciza demonii interiori, dar, pe de altă parte, sunt şi o abordare complementară a temelor cărora mă adresez prin intermediul alte forme de expresie, precum muzica, dându-mi astfel posibilitatea să mă apropii de ele din alt unghi, din altă perspectivă, pentru că asta e menirea lor. Artele vizuale creează o perspectivă diferită, te ajută să vizualizezi formele în alt fel... te inspiră, în fond, să priveşti viaţa cu alţi ochi. [...]

Opera „Gogol” (Theater an der Wien, 2011)

Foto © Walter Kmetitsch Citiţi interviul

complet cu LERA AUERBACH pe www.zilesinopti.ro

Noi expoziții de artă în muzeele europene

În situaţia în care suntem tentaţi să profităm de perioada mai lejeră din preajma sărbătorilor pascale pentru o evadare din mediul cotidian prin intermediul unui city break cultural într-o metropolă europeană, luna aprilie e marcată de câteva vernisaje de expoziţii temporare cu caracter de eveniment special, pe care ar fi păcat să le ratăm, ca să nu mai vorbim de cele deschise recent publicului, care atrag prin ineditul lor, precum imersiva Dali & Gaudi: The Endless Enigma, de la Fabrique des Lumières din Amsterdam, fascinanta Human is, de la Schinkel Pavilion din Berlin, sau non-conformista Bowie Taken by Duffy, de la COAM Madrid. Revenind însă la noutăţile din aprilie, ne vom limita la patru recomandări din zone diferite ale artei moderne.

VeNeȚiA, PUNTA DELLA DOGANA. ICÔNES (2 aprilie-26 noiembrie)

lONDrA, DESIGN MUSEUM. AI WEIWEI: MAKING SENSE (7 aprilie-30 iulie)

din Europa. Fost complex de depozite

eterogenă

Expoziţia tematică Icônes prezintă o selecţie de lucrări din colecţia Pinault, cea datorită căreia Palazzo Grassi, Punta della Dogana şi Teatrino di Palazzo Grassi din Veneţia formează actualmente împreună unul dintre cele mai (atr)active centre ale artei contemporane din Europa. Fost complex de depozite vamale, Punta della Dogana prezintă sub egida Icônes o serie eterogenă ca forme şi instrumentar de expresie - grafică şi pictură, audio/video, instalaţii, performance-uri -, curatoriată chiar de CEO-ul Pinault Collection, Emma Lavigne, ce invocă forța imaginii, a “icoanei” în artă, invitând la o explorare a status-ului acesteia în contemporaneitate, prin lucrări semnate de artişti precum Lucio Fontana, James Lee Byars, On Kawara, Étienne Chambaud, Maurizio Cattelan, Donald Judd, Kimsooja, Joseph Kosuth, Sherrie Levine, Chen Zhen, Agnes Martin, Roman Opałka, Lygia Pape, Michel Parmentier sau Robert Ryman.

Arhitect al Modernismului chinez şi unul dintre cei mai vocali activişti anti-regim din spaţiul cultural, Ai Weiwei (n. 1957), căruia i s-a permis să plece din China abia în 2015, este notoriu pentru că nu face diferenţa între discipline, între artă şi design sau între colecţionare şi curatoriere, iar Making Sense, organizată în colaborare cu artistul (el însuşi avid colecţionar de obiecte, de mai bine de 30 de ani), este prima expoziţie de mare anvergură în care opiniile sale bine conturate, referitoare la raportarea la cultura materială, se exprimă prin intermediul designului. Pentru public este o oportunitate de a sesiza, prin intermediul mixului de artefacte şi lucrări personale recente, perspectiva lui Ai Weiwei asupra designului ca limbaj de comunicare în varii perioade de timp şi a rolului său de liant între epoci.

Ai Weiwei Foto rick pushinsky (Design Museum)

Dali & Gaudi@Fabrique des lumieres

iCONeS David Hammons, Black Mohair Spirit, 1971

pAriS, FONDATION LOUIS VUITTON. BASQUIAT X WARHOL. PAINTING

FOUR HANDS (5 aprilie-28 august)

Un must see incontestabil, “La patru mâini”, cea mai importantă expoziţie dedicată până în prezent colaborării dintre Jean-Michel Basquiat (19601988) şi Andy Warhol (1928-1987), reuneşte peste 300 de lucrări şi documente, inclusiv 80 de pânze semnate de ambii, dintre cele circa 160 pictate în tandem, în anii 1984 şi 1985. Evident, vor fi expuse şi opere realizate individual de către cele două legende ale artei moderne, inclusiv portrete ale lui Warhol realizate de Basquiat şi invers, în asociere cu unele semnate de artişti precum Keith Haring, Michael Halsband, Kenny Scharf sau Jenny Holzer, menite să reitereze efervescenţa scenei artistice newyorkeze de la mijlocul anilor ’80. Jean-Michel Basquiat l-a admirat pe Andy Warhol ca pionier al unui nou limbaj artistic, ce a contribuit la erodarea zidului dintre arta cultă şi cultura de masă, iar “Papa artei Pop” a văzut în tânărul lansat ca membru al mişcării Neo-Expresioniste un vector nonconformist al reînnoirii interesului contemporanilor pentru arta plastică.

pAriS, LE PETIT PALAIS. SARAH BERNHARDT. AND THE WOMAN CREATED THE STAR (14 aprilie-27 august)

Prin cele 400 de lucrări expuse, ce reconstituie viaţa şi parcursul profesional al “Divinei Sarah”, remarcabila expoziţie de la Petit Palais marchează centenarul morţii lui Sarah Bernhardt (1844-1923), una dintre cele mai importante actriţe de teatru din istoria Bătrânului Continent, strălucitoare deopotrivă pe scenă - cu peste 70 de roluri, în circa 125 de piese - şi în boema artistică şi literară. Muză, confidentă, amantă, model sau protectoare pentru figuri marcante ale vremii, precum Oscar Wilde, Sacha Guitry, Marcel Proust, Thomas Edison, Gustave Doré sau Victor Hugo, inegalabila Sarah Bernhardt rămâne în memorie drept cea dintâi supervedetă autentică, prima celebritate globală care a născut un cult a personalităţii. Drept urmare, prin costume de scenă şi ţinute mondene, postere, picturi şi fotografii, obiecte, înregistrări audio şi documente, expoziţia evocă în egală măsură marile ei roluri şi apetitul pentru belle-arte, în asociere cu prezentarea laturii intime a existenţei sale excentrice, de la patul-sicriu sau pălăria cu liliacul împăiat, până la mărturiile despre recitalul din închisoarea San Quentin sau colecţia ei de animale exotice. Şi dacă tot ajungeţi la Paris în aprilie, nu ratați expoziţia Éternel Mucha, de la Grand Palais Immersif, dat fiind faptul că Alphonse Mucha, faimosul pictor asociat curentului Art Nouveau şi pionier al PosterArt, îi datorează enorm lui... Sarah Bernhardt.

împăiat, Éternel Mucha, Sarah Bernhardt.

Sarah Bernhardt, de Alphonse Mucha

Foto: fondationlouisvuitton.fr

MOEBIUS, în România

Chiar dacă Moebius este extrem de cunoscut la nivel internațional, în România, el nu există. Nu s-a tradus nimic din opera lui și nu i-au apărut decât desene împrăștiate prin ziare și reviste. Cu atât mai mult, prezența lui fizică în România a fost de-a dreptul uluitoare, ca un OZN zburând la oră de vârf deasupra Pieței Operei din Timișoara, într-un eveniment care s-a dovedit a fi, la rândul său, un alt OZN cultural (Euroconul din 1994, festival dedicat artei și literaturii SF, ale cărui efervescență și anvergură nu s-au mai reprodus niciodată).

Moebius este Jean Giraud, un artist francez care s-a impus ca desenator de BD cu o serie western , „Blueberry” (inventată și scenarizată de Jean-Michel Charlier, unul dintre stâlpii uneia dintre revistele BD „cult” ale epocii, și anume „Pilote”). Giraud decide să folosească două pseudonime distincte pentru cele două mari pasiuni ale sale: poveștile western (Gir) și poveștile science fiction (Moebius, nume inspirat de matematicianul german August Ferdinand Möbius).

Ilustrațiile sale SF și copertele de carte semnate începând cu anii ‘60, urmate de contribuțiile consistente la o altă revistă „cult” a anilor ‘70, „Métal Hurlant” (Arzach, Le Garage Hermetique), îl transformă într-o adevărată vedetă. Îl întâlnește pe

Alejandro Jodorowsky în timpul încercării ratate de a ecraniza „Dune”, iar din colaborarea lor se naște faimoasa serie „Incal”, o

saga BD SF esențială. A contribuit direct la costumele și scenografia unor filme SF precum „Alien”, „Tron” sau „Al cincilea element”.

În acest volum semnat de Marian Mirescu, autorul este deopotrivă fan, arhivar, cercetător științific, scriitor, organizator și editor, tratând cu mult respect un subiect care îl pasionează, reușind să transmită pasiunea sa și altora (pe mine m-a trezit din somn de câteva ori, ca să se asigure că-mi predau contribuția la timp… sper că au mai pățit-o și alții). Rezultatul e o carte frumoasă, și la propriu, și la figurat, un portret fragmentat al unui creator BD și al unei anume epoci, epoca României postrevoluționare care trecuse de inflație și mineriade și care spera la mai bine în toate domeniile, inclusiv în… BD. Iar prezența unui asemenea monstru sacru în România era un uriaș pas spre normalitatea pe care ne-o doream cu toții.

normalitatea pe care ne-o doream

Premiera dramatizării lui Dragoș

DRAGOŞ GALGOŢIU

Cu ceva vreme în urmă, mi-aţi spus: “Munca de imaginare a unui spectacol este un exerciţiu de înţelegere şi de reprezentare a acestei înţelegeri într-o formă teatrală. Natura asta reflexivă se continuă la mine cu alegerile textelor pe care le pun în scenă.” . De ce ați ales Craii de Curtea-Veche ?

Răspunsul, din punctul meu de vedere, e foarte simplu: este o carte importantă, o carte cu povești care ne tulbură în foarte multe feluri, iar noi suntem toți lacomi de povești, începând de la lăcomia pe care o are toată lumea față de emisiunile de știri, deci poveștile dezordonate, care ne tulbură, până la importanța pe care o au filmele și serialele ca o adicție a noastră față de povești, un fel de bulimie uneori, pentru că, în mod normal, poveștile sunt spuse fiindcă

Galgoţiu a cărţii Craii de Curtea-Veche , binecunoscutul roman scris pe parcursul a aproape 20 de ani de către Mateiu, fiul nelegitim al lui Ion Luca Caragiale, în urmă cu un secol, reprezintă unul dintre evenimentele speciale ale lunii aprilie, mai ales că „una dintre operele cele mai reputate ale literaturii române” , după cum o caracteriza Ion Vianu, se construiește în jurul unui discurs ermetic al povestitorului Cara(giale), a cărui încifrare cu valoare simbolică este asociată deopotrivă limbajului și întâmplărilor narate. Spectacolul de la Teatrul Naţional din București este unul de autor, întrucât apreciatul regizor de teatru și artist vizual DRAGOŞ GALGOŢIU ( Kafka. 5 vise, Hamletmachine, Portretul lui Dorian Gray ) semnează nu doar regia şi dramatizarea, dar și decorul și coloana sonoră, deci avem parte de o proiecţie experienţială completă a unei interpretări extrem de personale a universului bizar și decadent centrat pe “craii” Cara, Pantazi, Pirgu și Pașadia, descris (doar) în cuvinte de Mateiu Caragiale în 1929. Dată fiind originalitatea pe care o implică un asemenea demers, am simţit nevoia unei tentative de pre-decriptare a modului în care Dragoș Galgoţiu se raportează la multiplele semnificaţii ale textuluisursă și la declinarea acestora prin intermediul artelor spectacolului.

sunt purtătoare de sens... sau, cel puțin, așa a început [ Epopeea lui ] Ghilgamesh , așa a fost Iliada și așa mai departe. După aia a apărut această adicție a noastră și, în general, s-a coborât nivelul receptării, dar și al celor care povestesc, în sens invers față de sens. Or, această carte, cu siguranță, pe lângă farmecul absolut extraordinar, are foarte multe layere . Mi-a atras atenția

„Există o simultaneitate între ce facem concret şi ce ne imaginăm”

asupra perspectivelor astea de adâncime ale cărții un volum publicat prin anii ‘80 al lui Vasile Lovinescu, prieten cu René Guénon, marele filosof esoteric francez, care se numește Al patrulea hagialîc , în care el vorbește de un posibil discurs ascuns în Craii de Curtea-Veche . Nu e important dacă e adevărat asta, în sensul strict, deși ceva există acolo: pasiunea lui Mateiu Caragiale pentru heraldică, modurile în care el descrie interesul personajelor față de lumi dispărute, ca lumi secrete, ca un fel de Shambala, adică secolul XVIII e prezentat ca o grădină paradisiacă a culturii și a existenței, iar aristocrația este privită de el într-un anumit fel, ca păstrătoare a unor tradiții importante. Există deci această stratificare, dincolo de primele seducții pe care le oferă, seducții care, sigur, sunt şi ele foarte importante.

Trebuie să fi existat însă şi o raţiune personală pentru alegerea textului...

Niciodată nu știi dacă anumite impresii vin la început de tot, când faci alegerea textului sau după ce te împrietenești cu el, dar Bucureștiul, care nu este orașul meu natal - eu sunt din Cluj -, e un oraș care a fost ucis, care a fost violat, exact ca lumile pierdute, şi este prezentat într-un mod special, deci poveştile din Craii nu se pot întâmpla în alt loc decât aici şi e

interesant că în stratificarea relatată de Mateiu Caragiale se amestecă și povești de după scrierea cărții. Felul în care privim noi, acum, farmecul pierdut al lumii la care Mateiu se referă, dar care nu mai exista nici pe vremea lui, este ca raportarea lui față de acea lume [...], între timp, orașul, cu straturile lui de istorie, de sensibilitate și de povești, a fost mutilat, or asta este o ocazie de meditație foarte interesantă asupra uneia dintre cele mai mari teme ale culturii, și anume ‘Paradisul pierdut’. Și atunci, a reciti împreună - că teatrul asta face: recitim împreună un text, îl celebrăm - e o ocazie de meditație asupra paradisului pierdut , care, pe lângă mitologia care s-a construit în jurul acestei teme, este legată și de propria noastră existență, pentru că tinerețea este paradisul pierdut al fiecăruia dintre noi. [...] Această mare ocazie de meditație a fost o invitație pentru mine de a aduce pe scenă experiența asta.

Pe scenă, Cara este, deseori, protagonist al unor întâmplări din prezent, însă, alteori, schimbând perspectiva, poate fi privit ca o prezenţă fantomatică, eşuată în alt timp prin intermediul amintirilor. Cine e Cara lui Dragoș Galgoțiu?

Cara nu este un narator... este un personaj care retrăiește cu intensitate poveștile altora. Povestea lui se confundă cu poveștile altora și, din cauza asta, jocul cu timpul este un joc cu imaginația, pentru că există lumi concrete și lumi imaginare, iar raportul ăsta mi se pare fascinant, și în posibil, și în spectacol şi cred că e şi un subiect al cărții... e ceva cu care ne întâlnim tot timpul în viața noastră: conexiunea între o experiență culturală și viața așa cum e în imediatul ei. În orice moment al nostru există o simultaneitate între ce facem concret şi ce ne imaginăm. [...]

Hip Hop-ul şi arta contemporană

Poate părea greu de crezut, mai ales pentru tinerele generaţii, dar, în 2023, Hip-Hop-ul împlineşte 50 de ani... adică s-a născut pe vremea când încă se purta Hippie şi când zeii scenei erau David Bowie, Rolling Stones, The Who şi Pink Floyd. În anul în care abia apăruse primul telefon mobil, iar un război, cel din Vietnam, a fost aproape imediat urmat de un altul, în Orientul Mijlociu, scena artistică newyorkeză era una efervescentă, fie şi dacă ne gândim doar la avangardista Laurie Anderson, la artiştii Keith Haring şi Gordon Matta-Clark sau la coregrafa Trisha Brown. În acest context, pe 11 august 1973, la o petrecere dintr-un bloc din Bronx, fratele sărbătoritei din acea seară, Clive Campbellrămas în istorie ca DJ Kool Herc -, jamaican de origine, a semnat actul de naştere al Hip-Hop-ului, folosind două pick-up-uri, nu pentru a trece uşor de la o piesă la alta, precum DJ-ii tradiţionali, ci pentru un du-te-vino repetat între două copii ale aceluiaşi disc. Aşa s-a născut “break beat”-ul, şi de atunci, până la Doja Cat, Post Malone, Lil Nas X, Drake sau Iggy Azalea

În an aniversar, Hip Hopul este celebrat printr-o mare varietate de evenimente, tonul fiind dat chiar la gala premiilor Grammy, cu apariţiile live ale unor repere din povestea acestui gen muzical, precum Grandmaster Flash, Salt-N-Pepa sau Missy Elliot, însă cele mai interesante pentru neofiţi rămân expoziţiile dedicate imensei influenţe pe care Hip-Hop-ul a exercitat-o, mai mult sau mai puţin vizibil, asupra celorlalte arte, iar The Culture: Hip Hop and Contemporary Art in the 21st Century, deschisă din aprilie până pe 16 iulie, la Baltimore Museum of Arts, şi apoi din august până la finele anului, la Saint Louis Art Museum, este un must see... dacă ajungeţi, cumva, să traversaţi Atlanticul. Aproape 100 de opere de artă şi fashion, structurate tematic în șase secţiuni - Ascension, Brand, Language, Pose, Adornement

şi Tribute - reflectă nu doar raportarea Hip Hop-ului la industria muzicală, la artele performative si vizuale, dar şi legăturile complexe cu identitatea rasială şi sexuală, feminismul şi misonginia, consumerismul şi aproprierea, susţinute de o selecţie impresionantă de exponate, de la colecţiile lui Virgil Abloh pentru Louis Vuitton sau sneakerşii creaţi de Aaron Fowler la picturi ale lui Jean-Michel Basquiat ori Kehinde Wiley. Dincolo însă de The Culture, în SUA sunt programate destule alte experienţe potenţial memorabile care celebrează 50 de ani de Hip-Hop... asupra unora ne vom opri în lunile ce urmează, dar o parte trebuie descoperite pe cont propriu, în funcţie de interesul pentru acest segment esenţial al Pop culture.

a trecut... jumătate de secol!

PAGINA

Derrick Adams @ The Culture

Telfar Clemens @ The Culture

Jean-Michel Basquiat @ The Culture

ROPER este din Roman, județul Neamț, are 24 de ani și a absolvit recent masterul în cadrul Universității Naționale de Arte din București, secția Artă Murală. De mic a fost atras de cultura urbană, are chiar și un caiet de schițe cu graffiti de prin clasa a III-a. Activitatea sub pseudonimul ROPER și-a început-o în urmă cu 10 ani, când „totul a devenit un studiu mult mai aprofundat al literelor”.

Cum ai ajuns să-ți creezi stilul care te definește?

Versatilitatea este conceptul care unește lucrările și proiectele realizate sub semnătura Roper. Cel puțin pentru mine, perseverența, plus multe ore de lucru cu creionul în mână au jucat un rol esențial în dezvoltarea stilului de acum. Internetul și social media m-au ajutat în diseminarea artei mele, deoarece multe dintre intervenții sunt în zone greu accesibile: poduri, clădiri industriale etc.

Cum decurge procesul tău creativ?

Un lucru esențial pentru procesul meu creativ este rutina personală, încerc pe cât posibil să nu mă abat de la ea. Această rutină implică rezolvarea unor probleme cotidiene, ieșiri în natură, interacțiuni umane etc. Fiecare dintre aceste etape mă încarcă într-un anume fel și mă inspiră totodată. E greu de spus cum încep ceva, deoarece sunt foarte mulți factori care influențează procesul creativ. Simplificând, sunt zile când totul începe de la o foaie goală și un creion.

ROPER: „Street art-ul mi-a oferit o nouă perspectivă de înțelegere a artei, care vine la pachet cu propriile sale reguli”

Cum ți-a schimbat street art-ul felul în care percepi arta și lumea, în general?

Trecând printr-un Liceu de Arte, apoi printr-o facultate de profil, am fost învățat că principala finalitate a artistului este de intra în lumea artei și de a expune în galerii. Street art-ul intervine în această ecuație și oferă o altă perspectivă de a întelege și de a face artă. Publicul care interacționează cu arta realizată în stradă este cu totul diferit de publicul din galerie, mult mai radical, mai interesat, mai activ etc. Așadar, street art-ul mi-a oferit o nouă perspectivă de înțelegere a artei, care vine la pachet cu propriile sale reguli.

Cât de mult te-a ajutat social media în cariera ta? Și cum crezi că influențează social media evoluția și percepția artei?

Pentru mine, social media a fost esențială, deoarece intervențiile mele au ajuns mult mai ușor la un număr mare de oameni, iar acest lucru a generat la rândul său participări la proiecte sau evenimente. Chiar și așa, există minusuri cu care vine la pachet online-ul, printre care superficialitate, lipsa înțelegerii ansamblului și a conceptului din spate etc.

Povestește-mi un pic care e lucrarea ta preferată pe care ai făcut-o într-un oraș din România?

Cred că cea mai importantă lucrare din portofoliu este realizată la Galați, în colaborare cu artistul Cristian Scutaru, în anul 2021. Aceasta se întinde pe o suprafață de aproximativ 500 mp, fiind unică prin însăși subiectul său: „litera”.

Care au fost lucrările care ți-au ridicat cele mai mari provocări?

Cu siguranță, lucrarea realizată la Galați a avut

un grad ridicat de dificultate, principalul motiv fiind obținerea aprobării cu foarte puțin timp înainte de începerea picturii. Ceea ce nimeni nu știe este că lucrarea a fost gândită pe loc, freestyle, în timp ce se monta schela. Iar asta a fost o provocare, cel puțin pentru mine. Așadar, fiecare intervenție vine la pachet cu o serie de dificultăți, cred că asta este specific artei urbane, te obligă să găsești soluții valabile pe moment.

Din punctul tău de vedere, cât de important este pentru un artist să includă în opera sa și un mesaj social/ politic?

Funcția socială și politică este foarte prezentă în street art, deoarece are capacitatea de a modifica modul în care orașul este perceput de către locuitorii săi. Arta pe care eu o fac îmi doresc să aibă caracter universal, deoarece lucrez cu forme simple. Totodată, pentru mine, este o unealtă de autodescoperire, nu de transmitere a unor mesaje tranșante.

Cu ce ai vrea să rămână cineva care trece pe stradă și vede lucrările tale? Cred că mi-aș dori foarte mult ca lumea să rămână cu o întrebare în gând după ce îmi vede intervențiile, fiindcă o întrebare bine pusă este mai valabilă decât multe răspunsuri oferite.

Ce urmează pentru ROPER?

Conceptul va rămâne același, dar va fi vizibil într-o diversitate de forme. Follow me and you will see!

Film

ȘTIRI / RECOMANDĂRI/ INTERVIURI

PROGRAM FILME / VIDEODOME/ PREMIERE CINEMA/ POINT OF VIEW/STREAMING/ TV/ CINE COMBO

WWW.ZILESINOPTI.RO/FILME/

Premiile GOPO 2023, scurtă trecere în revistă

Ieşirea din pandemie pare să fi fost de bun augur pentru cinematografia românească, fie şi dacă judecăm doar din perspectiva numărului record de înscrieri, 117!, în competiţia pentru premiile Gopo din acest an, cu nu mai puţin de 37 de lungmetraje lansate în cinematografe, festivaluri sau pe platforme

VoD în 2022, care au constituit lista propusă pentru nominalizările categoriei „Cel mai bun film de lungmetraj”, de la producţii cu priză la publicul larg - Teambuilding, Capra

Cu Trei Iezi - până la filme Arthouse ca premisă, narativ sau abordare

estetică, precum

Pentru mine tu ești Ceaușescu sau Imaculat.

(r. Alexandru Belc), Oameni Miracol

Crai Nou

(r. Monica Stan, George Chiper-Lillemark) și Pentru

Dintre acestea, şase au intrat în final în cursa pentru trofeul Gopo la această categorie: Metronom (r. Alexandru Belc), de treabă (r. Paul Negoescu), (r. Bogdan George Apetri), Crai Nou (r. Alina Grigore), Imaculat George Chiper-Lillemark) și mine tu ești Ceaușescu (r. Sebastian Mihăilescu), ultimele trei regăsindu-se și pe lista titlurilor care concurează la categoria

„Cel mai bun film de debut”, alături de #dogpoopgirl (r. Andrei Huțuleac) și Balaur (r. Octav Chelaru).

Cele mai pasionante şi imprevizibile sunt însă, fără îndoială, competiţiile pentru categoriile „Cea mai bună actriţă” şi

„Cel mai bun actor” din 2022, unde au fost nominalizaţi autorii unor interpretări memorabile, indiferent că ne gândim la rolurileprincipale, unde concurează

www.zilesinopti.ro

Popii (Om Câine Câine

Crina Semciuc (

Vasile Muraru ( Smerea (Balaur) şi Vasile Pavel ( La categoria „ Nou

Lillemark (Imaculat), Alexandru Belc (Metronom), Bogdan George Apetri Paul

Andreea Grămoșteanu (#dogpoopgirl), Mălina Manovici (Balaur), Ana Dumitrașcu (Imaculat), Mara Bugarin (Metronom) și Ioana Bugarin (Miracol), şi, respectiv, Mircea Postelnicu (Crai Nou), Șerban Lazarovici (Metronom), Emanuel Pârvu (Miracol), Iulian Postelnicu (Oameni de treabă) şi Bogdan Dumitrache (Om câine), sau la rolurile secundare, cu nominalizatele Ofelia ), Simona Popescu (Om ), Ilona Brezoianu (Imaculat), Oameni de treabă), Emilia Popescu (Marocco) şi, respectiv, Cezar Antal (Miracol), Tudor CucuDumitrescu (Marocco), Oameni de treabă), Sergiu ) şi Vasile Pavel (Imaculat). Cea mai bună regie” sunt nominalizați Alina Grigore (Crai Nou), Monica Stan și George Chiper), Alexandru Belc ), Bogdan George Apetri (Miracol) și Paul Negoescu (Oameni de treabă). Lungmetrajele Apropierea (r. Botond Püsök), Spioni de ocazie (r. Oana Bujgoi Giurgiu) și Pentru mine tu ești Ceaușescu vor concura pentru titlul de „Cel mai bun film documentar”, iar opt filme scurte au rămas în cursa pentru „Cel mai bun film de scurtmetraj”și „Cel mai bun scurtmetraj de animație”. Peste 700 de profesionişti din toate domeniile industriei de film româneşti sunt invitaţi să voteze pentru desemnarea câştigătorilor, iar rezultatele le vom afla pe 25 aprilie, în cadrul Galei Premiilor Gopo 2023.

- până la filme Arthouse ca

p remierele lunii

Super Mario Bros: Filmul

Gen:

Acțiunea animației pornește din Regatul ciupercilor, acolo unde Mario se teleportează din întâmplare și unde o va întâlni pe Prințesa Peach. Ea trăiește într-o lume ideală, în care încearcă să mențină armonia generală.

Exorcistul Papei

Gen: HORROR

PREMIERA: 7 APRILIE

BOSS

Gen: CRIMĂ

PREMIERA: 14 APRILIE

Inocentul

Gen: COMEDIE

PREMIERA: 21 APRILIE

10 zile fără

mama 2

Gen: COMEDIE

PREMIERA: 28 APRILIE

Renfield

După secole de servitute, Renfield este pregătit să vadă dacă există o viață în afara umbrei Prințului Întunericului. Numai dacă ar putea să-și dea seama cum să pună capăt dependenței sale…

Stejarul locuitoriișisăi

Gen: DOCUMENTAR

PREMIERA: 14 APRILIE

Bogdan (Laurențiu Bănescu), un șofer de ambulanță metodic și inteligent, participă la un jaf armat alături de alți trei bărbați, pe care abia îi cunoaște. Deși inițial pare că cei patru vor scăpa neprinși, lumea lui Bogdan se răstoarnă dramatic când începe să suspecteze că unul dintre ei manipulează ancheta poliției.

Aventuri până la Lună și înapoi

Gen: ANIMAȚIE

PREMIERA: 21 APRILIE

Megalodon: Demonul din adâncuri

Gen: THRILER

PREMIERA: 28 APRILIE

şi alți producători au încercat să-l convingă pe Amorth să profite de șansa de a-și transforma amintirile într-un film, însă fără succes.

Exorcistul Papei, un film despre secretele întunecate ale Vaticanului

Cu filme precum Evil Dead Rise, Renfield sau The Black Demon, aprilie se anunță a fi o lună plină pentru fanii genului Horror, iar începutul este... înspăimântător, prin Exorcistul Papei (The Pope’s Exorcist), o producţie cu efecte speciale impresionante, răsturnări de situație și o intrigă autentică, fiind inspirat din dosarele reale ale părintelui Gabriele Amorth, Exorcistul Șef al Vaticanului. O producție marca 2.0 Entertainment / Loyola Productions, ce poartă semnătura regizorală a lui Julius Avery (Samaritan, Overlord, Son of a Gun), The Pope’s Exorcist reunește în distribuție actori de excepție, precum Russell Crowe, Daniel Zovatto, Alex Essoe și Franco Nero.

The Pope’s Exorcist urmărește povestea lui Amorth (Russell Crowe), care ajunge să descopere secretele pe care Vaticanul încerca să le ascundă de secole, în timp ce investighează cazul terifiant al unui băiat posedat. Părintele Gabriele Amorth a reprezentat pentru mii de oameni o rază de lumină în întuneric, un om adevărat, aliat al binelui înscris în prima linie în lupta cu răul. Acesta a efectuat mii de exorcizări pentru Biserica Catolică, devenind o figură

cunoscută și controversată, prin prisma meseriei sale. A lucrat cam în aceeași perioadă cu celebrii demonologi Ed și Lorraine Warren, care erau bine cunoscuți pentru propriul lor set de metode și teorii extravagante.

Asemenea familiei Warren, părintele Amorth și-a documentat cazurile în două volume de memorii, An Exorcist Tells His Story și An Exorcist: More Stories, care acum se află la prima ecranizare, chiar dacă

„Cred că am reușit să reușesc acolo unde alți producători au eșuat, în sensul că am reușit să-l conving pe părintele Amorth de sinceritatea mea religioasă, de un devotament sincer. Aceste memorii sunt o comoară de sute de povești, anecdote, cazuri reale, în care părintele Amorth exorciza demoni. Cerul era limita în ceea ce privește numărul de povești pe care le puteam spune. L-am prezentat întotdeauna ca fiind James Bond al exorciștilor”, explică Michael Kaczmarek, producător.

Oamenii au manifestat întotdeauna un interes crescut pentru societățile închise, iar acest orașstat atât de puternic nu face decât să abunde de suspiciuni și mistere. O poveste cu un exorcist șef, un rebel din interiorul unuia dintre cele mai puternice sisteme de control, spusă din perspectiva Vaticanului va aduce cu siguranță un aer de autenticitate și prospețime în materie de filme supranaturale. Nu știu voi, dar eu abia aștept să ajung, pe 7 aprilie, la cinema!

Stejarul și locuitorii săi

Un documentar de César PREMIERĂ

Nominalizat anul acesta la premiul César la categoria „Cel mai bun documentar”, Stejarul și locuitorii săi (Le chêne), regizat de Laurent Charbonnier și Michel Seydoux, vine cu o perspectivă vizuală autentică și creează cadrul propice pentru o raportare personală de tip imersiv. În Le chêne, stejarul devine un axis-mundi, un refugiu în lupta permanentă cu schimbările climatice: furtuni devastatoare, condiții meteorologice nefavorabile, care amenință să transforme de nitiv mediul înconjurător. Zona în care s-a lmat documentarul este Sologne, Franța, iar lmările au avut loc pe o durată de șase ani.

Copacul face parte dintr-un ecosistem terestru. Granițele sale nu par a fi foarte bine definite. Există animale care înconjoară stejarul, ei sunt așa numiții „trecători”. Aceștia se află în căutarea hranei, pe care și-o procură chiar prin intermediul contactului direct cu copacul, dar mai există și o parte dintre viețuitoarele care și-au construit cu tenacitate „căminul”, în interiorul unor scorburi lemnoase, atât pentru ele, cât și pentru familile lor. Ele înfruntă fiecare schimbare și nu lasă în urmă pivotul, acest element esențial în desfășurarea nealterată a ciclului de existență pe Pământ.

Ritmicitatea sunetelor din mediul înconjurător, dar mai ales specificitatea acestora, alcătuită dintr-un sistem complex de combinații de sunete posibile, este explorată în cadrul documentarului. Muzica vine ca o completare în construcția unei „pledoarii vizuale” asupra menținerii intacte și a protejării eco-sistemului și se construiește în paralel cu desfășurarea de forțe a cadrelor documentarului. Tema centrală este, în cele din urmă, „Supraviețuirea”, stejarul fiind considerat un simbol al puterii, cu o durată de viață de 500-1000 de ani. Coroana acestui copac asigură tranziția dintre cer și pământ. El este o Gazdă, iar rădăcinile, frunzele, ramurile, fructele și chiar semințele lui servesc drept verigi într-un lanț trofic mult mai complex.

Particularitățile documentarului despre mediul natural se constituie tocmai din filmarea secvențelor din sălbăticie, acolo unde nu te poți întoarce să repeți. Comportamentul animalelor trebuie surprins cu acuratețe, chiar cu spontaneitate. Procesul de editare aduce la suprafață potențialul enorm pe care acest tip de documentar, cum este Stejarul și locuitorii săi, care conține „o doză de antropomorfism”, îl are în crearea unei conexiuni unice și irepetabile cu publicul. Apelul la antropomorfism facilitează nu doar interesul privitorului asupra materialului vizionat, ci atrage și atenția „emoțională” a lui. Rămâne să vedem în ce fel, începând cu 14 aprilie, numai în cinematografe!

Când Abel află că mama lui sexagenară este pe cale să se căsătorească cu un puşcăriaş se sperie şi apelează la cea mai bună prietenă a lui pentru a-l ajuta să o protejeze. Doar că întâlnirea cu tatăl său vitreg, devenit comerciant de flori după ieşirea din închisoare, îi nuanţează perspectiva... asupra legii. Aceasta e premisa noii comedii regizate de Louis Garrel, nominalizată în 2023 la nu mai puţin de 11 premii César, dintre care a primit două, ce va avea premiera pe 21 aprilie . L’Innocent reprezintă al patrulea lungmetraj pe care apreciatul actor Louis Garrel - în film, interpretul lui Abel - îl semnează ca regizor, el fiind, totodată, şi co-autor al scenariului, alături de scriitorul de romane poliţiste Tanguy Viel şi de Naïla Guiguet, câștigătoare, anul trecut, la Cannes a premiului SACD. Un răsfăţat al marelui ecran, intrat în atenţia publicului ca parte a trioului făcut cu Eva Green şi Michael Pitt, în The Dreamers , al lui Bernardo Bertolucci, din 2003, şi pe care îl vom putea vedea într-un viitor nu foarte îndepărtat ca Antoine de SaintExupéry, în Saint-Ex, şi ca Ludovic al XIII-lea, în noua versiune a Celor trei muşchetari , LOUIS GARREL ne oferă în L’Innocent un melanj plăcut de comedie, dramă, romance și thriller, distractiv, dar, în acelaşi timp, meditativ în privinţa raporturilor dintre oameni. Prin amabilitatea Independenţa Film, distribuitorul peliculei în România, am obţinut mai multe detalii despre film de la cineastul francez, pentru care a fost un proiect realmente personal.

Filmul pare inspirat de povestea mamei tale, Brigitte Sy, care a organizat ateliere de teatru în închisoare şi care a realizat un lungmetraj pe tema asta, Les mains libres [2010], unde personajul principal, interpretat de Ronit Elkabetz, se îndrăgosteşte de un deţinut şi îl ia de soţ încă din prima scenă a filmului. Da, L’Innocent este descrierea acelui mariaj, dar spusă din perspectiva fiului. Este deci un punct de vedere cu totul diferit. Pe de altă parte, când maică-mea s-a măritat în închisoare, eu aveam 18 ani şi nu am participat. Într-adevăr, însă, premisa e născută din povestea mamei mele şi din faptul că m-am înţeles bine cu tatăl meu vitreg, care mi-a deschis ochii asupra unei lumi pe care nu o cunoşteam... şi e întotdeauna amuzant să vezi două lumi între care sunt fricţiuni.

o comedie cu un (ne)vinovat dovedit: LOUIS GARREL

„L’INNOCENT”, foto

© Emmanuelle Firman

Deci ai cunoscut şi în realitate această a doua lume despre care vorbeşti în film, înainte de a face cunoştinţă cu ea prin intermediul cinematografiei?

Exact! Mama mea a lucrat 20 de ani în penitenciare. Încă de la 11 ani am frecventat persoane care ieşeau din puşcărie şi, uneori, se întorceau acolo... asta se vedea după lipsa veştilor despre ele. Chiar şi în casa noastră am cunoscut tipi foarte amuzanţi, inclusiv femei, pentru că mama a organizat, de asemenea, ateliere în închisori de femei, şi unele au devenit în timp scriitoare. Am ajuns să cunosc în felul ăsta o lume de intelectuali implicaţi, atraşi de aceste persoane aflate la marginea societăţii.

În Cruciada copiilor [comedia regizată de Louis Garrel, din 2021 - n.r.], împreună cu Laetitia Casta, jucaţi un cuplu de părinţi depășiți de comportamentul copilului lor. Aici, eşti un fiu depăşit de comportamentul mamei tale.

Raportul se inversează. Sigur, totul depinde de părinţii pe care i-ai avut, însă istoric, după mai 1968 [ protestele din Franţa ce au dus la stagnare economică - n.r. ], anii ’70 şi ’80 au fost, la nivel global, cei ai rebeliunilor şi transgresiunilor şi poate asta a dat copiilor din această generaţie, din care fac şi eu parte, senzaţia că ar trebui să îşi ţină, cumva, părinţii sub control. Se vede un pic din asta în film: un fiu care se ocupă de mama lui ca şi cum ar fi, de fapt, tatăl său, cel care încearcă să impună o anume autoritate în viaţa ei. E povestea unui fiu ce-şi închipuie că are misiunea de a-şi proteja mama, dar nu de nebunia ei, ci de bucuria ei. O mamă căreia nu-i merge rău, ba dimpotrivă, dar care are un fiu pesimist, ce prezice că totul se va sfârşi nasol pentru ea, când, de fapt, ei îi este bine. Pentru că ceea ce trăieşte mama este acea bucurie nemăsurată, de tip adolescentin, care se alimentează singură. De altfel, băiatul e dat pe spate când o aude pe maică-sa făcând dragoste cu noul soţ. E acolo o bucurie neascunsă, pură, iar el nu poate face nimic împotriva plăcerii, nu poate să o contreze.

Pe de altă parte, scena jafului, de la repetiţii la execuţie, trimite la “şcoala veche”, aşa cum e descrisă în filme precum Du rififi chez les hommes al lui Jules Dassin sau Bob le flambeur al lui Melville, ambele adaptate de Auguste Le Breton. M-am uitat la mult mai multe filme, în special la Violent Saturday al lui Richard Fleischer, formidabil, şi la The Killing , al lui Stanley Kubrick, în care jaful e periclitat de acea micuţă poveste de dragoste. E foarte agreabil să asişti la o paradă a masculinităţii, a virilităţii şi violenţei şi să vezi apoi că toate astea se pervertesc datorită unei istorioare sentimentale.

foto © Emmanuelle Firman

foto © Les Films des Tournelles

foto © Les Films des Tournelles

Primăvara, filmele horror aduc fiori reci în sălile de cinema

Luna aprilie aduce pe marile ecrane fiorii unei primăveri pline de suspans, cu o serie de premiere horror care nu lipsesc din meniul proaspăt al sălilor de multiplex, pregătite să îți producă spaimă și curiozitate, datorită scenariilor memorabile, de-a dreptul captivante.

„eVil DeAD riSe”

(r.

Lee Cronin)

„Evil Dead Rise” spune povestea a două surori, Beth și Ellie, care încearcă să-și protejeze familia atunci când demonii își fac simțită prezența, filmul fiind scris și regizat de Lee Cronin. „Evil Dead” este o serie americană de filme de groază creată de Sam Raimi, având până acum patru lungmetraje și un serial în colecție. Trilogia originală include „The Evil Dead” (1981), „Evil Dead II” (1987) și „Army of Darkness” (1992), toate scrise și regizate de Raimi. Franciza, resuscitată apoi în 2013, se învârte în jurul unui text antic sumerian, care face ravagii asupra unui grup de locuitori din Tennessee. Alyssa Sutherland o interpretează pe Ellie, care crește singură trei copii întrun apartament din Los Angeles, iar Lily Sullivan pe Beth, care vine în vizită la sora ei. Întâlnirea protagonistelor este întreruptă de descoperirea acelei cărți misterioase care îi convoacă pe Deadite și le obligă pe cele două femei să își salveze viața.

„The Evil Dead Rise” are premiera pe 21 aprilie.

„THe BlACK

DeMON”

(r. Adrian Grunberg)

„The Black Demon”, tradus la noi „Megalodon: Demonul din adâncuri”, este un thriller de supraviețuire misterios, cu o distribuție fantastică, condusă de maestrul de acțiune Adrian Grünberg... Josh Lucas se va lupta cu un rechin uriaș sub îndrumarea regizorului lui „Rambo: Last Blood” şi „Get the Gringo”. Fernanda Urrejola („Cry Macho”, „Narcos: Mexico”) și Julio Cesar Cedillo („Sicario”, „Cowboys & Aliens”) joacă în film alături de Josh Lucas („The Forever Purge”, serialul „Yellowstone”). Petrolierul Paul Sturges își duce familia în vacanță la Bahia Azul, dar orașul de coastă pe care el și soția lui îl cunoșteau odată a dispărut în mod misterios. Din adâncurile oceanului se ridică un rechin masiv, cunoscut în legendele locale sub numele de „Demonul Negru”, iar Paul trebuie să-și salveze cumva familia de acest primitiv. Filmul a fost scris de Boise Esquerra („Blackwater”)

și a fost filmat în luna decembrie, în Republica Dominicană.

„The Black Demon” are premiera pe 28 aprilie.

Dacă ar să vorbim despre thrillere românești, e destul de greu să identi ci unele care nu sunt semnate de Bogdan Mirică („Câini”, 2016) sau de Corneliu Porumboiu („La Gomera”, 2019). Cei doi și-au unit acum forțele pentru un nou thriller, de această dată inspirat din fapte reale:

„BOSS”. Mirică a scris și regizat lmul, iar Porumboiu l-a produso combinație care cu siguranță va stârni curiozitatea juriilor de pe la marile festivaluri de lm.

Bogdan (Laurențiu Bănescu), un șofer de ambulanță metodic și inteligent, participă la un jaf armat alături de alți trei bărbați, pe care abia îi cunoaște. Deși inițial pare că cei patru vor scăpa neprinși, lumea lui Bogdan se răstoarnă dramatic când începe să suspecteze că unul dintre ei manipulează ancheta poliției.

Pornește într-o investigație proprie obsesivă, în încercarea de a dezgropa identitățile complicilor săi. Pe măsură ce descoperă noi detalii, se adâncește tot mai mult într-o spirală a fricii și a paranoiei.

Cu un astfel de sinopsis, „BOSS” pare să se înscrie perfect în sfera serialului „Umbre” (2014), pe care Mirică l-a scris și regizat pentru HBO și care s-a bucurat de succes nu doar în România, dar în majoritatea celor 19 țări europene în care a fost difuzat. De altfel, actorul care joacă rolul principal în „BOSS” a interpretat un personaj memorabil și într-unul dintre sezoanele din serialul „Umbre”, iar trailerul ne arată că lungmetrajul va avea și multe scene de acțiune, întocmai ca serialul HBO.

Pentru a-și aduce pe marele ecran noul proiect cinematografic, Mirică a avut nevoie de un buget de aproape 1,5 milioane de euro, enorm pentru un film românesc. Așa că e de așteptat ca acest thriller de acțiune să surprindă și să concureze la capitolul cascadorii și scene de acțiune cu producțiile occidentale de gen, mai ales că este o co-producție România-Luxemburg-Suedia.

Deloc de neglijat este restul distribuției, din care mai fac parte actorii Ioana Bugarin, Sergiu Costache, Teodor Corban, Cosmina Stratan, Cuzin Toma, Mimi Brănescu și Diana Cavallioti.

„BOSS” va avea premiera pe 21 aprilie și este distribuit în cinematografe de Bad Unicorn.

Un thriller românesc inspirat din fapte reale „BOSS”,

BOGDAN MIRICĂ, regizorul și scenaristul „BOSS”:

„Ideea a apărut de la un vis”

Cu filmul tău de debut, Câini, ai fost premiat la Cannes, în secțiunea Un Certain Regard. Bineînțeles, au urmat și alte premii. A reprezentat asta o presiune pentru tine sau dimpotrivă, un impuls pentru realizarea acestui al doilea lungmetraj?

Încă mi-e greu să normalizez obținerea de premii în ceea ce numim „artă”. Când Nick Cave a fost nominalizat la premiile MTV, le-a trimis o scrisoare organizatorilor, în care refuza propunerea și în care spune minunat: „My relationship with my muse is a delicate one at the best of times and I feel that it is my duty to protect her from influences that may offend her fragile nature.” Bineînțeles, nu trăim în pădure și recunoașterea semenilor poate fi benefică (psihologic și pragmatic), dar găsesc că procesul prin care realizezi un film, o carte, o poezie, e până la urmă treaba ta cu universul, așa cum îl metabolizezi tu. Pe scurt, premiile sunt bune, dar nu cred că sunt o unealtă în procesul de creație. Deci, premiile luate de Câini nu m-au complexat, nici nu m-au motivat.

Din 21 aprilie, în cinematografele noastre va rula cel de-al doilea lungmetraj al regizorului Bogdan Mirică: BOSS. Debutul pe marele ecran și l-a făcut cu lmul Câini (2016), premiat la Cannes, dar și la alte competiții și festivaluri. De asemenea, Bogdan Mirică este și scenaristul, și regizorul serialului Umbre, o producție foarte apreciată de publicul din România. Iată ce ne-a povestit despre noul său proiect cinematogra c, un heist movie românesc:

PAGINA 52

Cum a apărut ideea de la baza filmului BOSS? Ideea a apărut de la un vis, din care am rămas cu o senzație acută de frică față de răul absolut. Răul cu „R” mare – pe care-l percepeam ca pe o entitate amorfă și implacabilă. Pe emoția asta am grefat o poveste inspirată dintr-un jaf celebru, care a avut loc în 2009, în Munții Gutâi, când mai mulți bărbați înarmați cu arme automate s-au dat drept trupe speciale și au jefuit o mașină blindată. Nu m-a interesat partea procedurală, desfășurarea exactă a evenimentelor, cât mai degrabă zvonurile apărute după jaf: deși au existat arestări, s-a vehiculat ideea că adevăratul creier al operațiunii n-ar fi fost niciodată prins, pentru că era bine camuflat în interiorul sistemului. Partea asta mi s-a părut mult mai interesantă, din punct de vedere dramaturgic. La nivel formal, pe măsură ce scriam și mă raportam la heist-movieuri văzute, mi-am dat seama că vreau să mă joc

Foto © Adi Marineci

TEXT DE GRUIA DRAGOMIR

și cu tropii genului și întrucâtva să fac și un film despre genul ăsta de filme.

Mai demult, spuneai că una dintre obsesiile tale din serialul Umbre a fost manifestarea masculinității. Cum e masculinitatea reprezentată în BOSS?

Am vrut să reprezint individul în starea lui primară, de animal care încearcă să supraviețuiască contextului în care se află. Am aplicat o lentilă darwinistă, în care ucizi ce e în proximitatea ta, nu din sadism, ci din necesitate biologică. Mi se pare că Răul reprezentat astfel nu poate fi contracarat – social, moral etc. –, fix cum simțisem răul din visul meu. Din punctul ăsta de vedere, în BOSS, masculinitatea ca identitate de gen devine secundară.

Bugetul e impresionant pentru un film românesc: 1,5 milioane de euro. Cât de greu a fost să strângi finanțarea?

A fost destul de complicat și a durat niște ani. Există tot felul de criterii care scorează atunci când cauți finanțări, dincolo de calitatea scenariului, și nu știu dacă un film despre Răul absolut e printre aceste criterii. Dar până la urmă ne-am descurcat și am găsit parteneri în Luxemburg și Suedia.

Cum ai ales actorii? Ai scris vreun rol pentru un actor anume?

Da, rolul principal l-am scris cu Laur [actorul Laurențiu Bănescu - n.r.] în minte și n-a mai fost nevoie de casting. Când am lucrat cu el la Umbre, am descoperit o calitate a lui – un fel de vulnerabilitate agresivă -, care mi s-a părut că era fix ce-i trebuia protagonistului din BOSS. Bineînțeles,

înainte am trecut amândoi printr-un proces de „curățare” de personajul Emilian din Umbre și am încercat ceva nou.

Pe Cineuropa spuneai că BOSS n-a fost ușor de filmat și chiar au fost scene periculoase. Care a fost cea mai dificilă scenă de filmat? De obicei, scenele riscante, concret vorbind, sunt cascadoriile. Diferit de filmele americane, unde cascadoriile sunt filmate de un second unit specializat pe acțiune, mie îmi place să-mi filmez singur cascadoriile. Și asta pentru că, mai mult decât spectaculozitatea secvenței, mă interesează ca atunci când integrez o cascadorie în poveste să se simtă viscerală și imprevizibilă, aproape stângace – așa cum se întâmplă în viață. N-aș vrea să stric plăcerea spectatorului și să spun: cutare secvență a fost dificilă. O să vedeți!

Filmele tale de până acum sunt centrate pe personaje masculine. Te-ar interesa ca, pe viitor, să faci și un lungmetraj în care personajul central să fie o femeie?

De curând am câștigat la concursul CNC cu un proiect în care sunt multe personaje feminine, care au semnificativ mai mult screen time decât cele masculine. În mare parte scriu intuitiv și, dacă dau de un filon emoțional care mă duce într-o direcție, mă las purtat într-acolo.

Nu în ultimul rând, ce așteptări ai tu de la BOSS?

Să fie o extensie onestă a ceea ce eram atunci când l-am făcut. Și cred că este. Ce o să se întâmple mai departe cu filmul, asta nu mai pot controla și cred că nici nu trebuie.

O relație toxică cu Dracula

Personajul care dă numele acestui nou film din universul contelui Dracula nu a fost inventat de vreun scenarist pus frământat din senin chestii sângeroase în 2023. R. M. Renfield apare în povestea originală a lui Dracula, cea scrisă de Bram Stoker, în 1897. El este servitorul și mâna dreaptă a Contelui, este asistentul torturat de cel mai narcisist șef din istorie. În roman, el are misiunea de a-l ajuta pe Dracula să-și ducă unul dintre planuri la bun sfârșit, acela de a o transforma pe Mina Harker într-un vampir. La schimb, el este răsplătit cu insecte pe care le consumă, dar și cu promisiunea imortalității. În paginile scrise de Stoker, el este internat într-un azil, unde e tratat de Dr. John Seward.

„Renfield” nu este primul film care ni-l prezintă pe marele ecran pe acest personaj, în trecut, el a mai fost jucat de actorii Alexander Granach, Dwight Frye, Klaus Kinski, Tom Waits, Peter MacNicol. Însă, „Renfield” este prima producție care-l scoate în prim plan și îl transformă din personaj secundar în personaj principal. Chiar dacă în povestea lui Dracula nu este un personaj indispensabil, el a ajuns să influențeze studiile psihiatrice, iar în literatura de specialitate există chiar și Sindromul Renfield - un termen inventat de psihologul Richard Noll în 1992, pentru a descrie vampirismul

clinic. Mai mulți criminali în serie au fost diagnosticați cu acest sindrom, care presupunea că ei consumau sângele victimelor lor, ca un fetiș sau crezând că astfel vor dobândi puteri sporite.

Renfield, în 2023

Revenind la varianta modernă, prezentată de filmul în care Dracula e jucat de Nicolas Cage, aceasta este una îmblânzită, chiar de good guy. Aici, Renfield e sătul să mai procure prada stăpânului său și să execute orice comandă a acestuia. După secole de servitute, Renfield este pregătit să vadă dacă există o viață în afara umbrei Prințului Întunericului.

Numai dacă ar putea să-și dea seama cum să pună capăt dependenței sale… Și soluția, bineînețeles, apare. Așa cum arată trailerul, ea îi este

sugerată la o sesiune de terapie pentru dependenții de relații toxice. Mai mult, Renfield pare că va fi ajutat în misiunea sa de femeia de care se îndrăgostește, o polițistă pe care o ajută să oprească un jaf armat și o impresionează cu abilitățile sale, demne de supererou. Aceasta e interpretată de Awkwafina.

Nicholas Hoult a mai jucat alături de Nicolas Cage într-un film, doar că în urmă cu 18 ani, când el avea doar 14 ani. Este vorba despre „The Weather Man” (2005). Despre această noua colaborare cu Cage, Hoult a declarat, într-un interviu recent: „Dăruirea cu care a interpretat acest rol și ideile pe care le are, lucrurile pe care le-a preluat din portretele anterioare ale lui Dracula și ceea ce aduce el nou aici este cu adevărat magic și puternic.”

Cage, în rolul lui Dracula

Nicolas Cage a interpretat, de-a lungul carierei sale, multe și foarte diverse roluri, a fost antierou cu superputeri („Ghost Rider”, 2007), a fost vrăjitor cu puteri supranaturale („The Sorcerer’s Apprentice”, 2010), a fost pur și simplu Nicolas Cage („The Unbearable Weight of Massive Talent”, 2022) și câte și mai câte. Însă, a trebuit să așteptăm până în 2023 pentru a-l vedea și în rolul care pare că i se potrivește ca o mănușă: Dracula. Chiar dacă e un film cu Dracula, acțiunea nu va avea loc în Transilvania, ci în Statele Unite ale Americii, în New Orleans, mai exact. Casa lui Dracula de aici este într-un spital abandonat, care arată ca un castel. De asemenea, cei pasionați de filmele cu monștri vor avea ocazia să descopere numeroase referințe și omagii aduse altor producții cinematografice clasice ale genului: Invisible Man, Wolf Man sau Frankenstein. În același timp, n-ai cum să nu sesizezi și că totul are un aer de Familia Addams sau, mai exact, de recentul serial Netflix „Wednesday” - creepy, dar funny.

Și Nicolas Cage a fost întrebat despre cum a fost reuniunea cu Hoult pe marele ecran și despre faptul că ambii par să aibă o chimie aparte, care le permite să joace foarte bine acest gen de comedie-horror. „E vorba de sincronizare. Adică, orice comedie bună trebuie să aibă acest timing. E vorba de o chestie care ține de ritm, iar treaba asta o ai sau nu în corpul tău. Nick (Hoult) are treaba asta. Are un timing impecabil. Are treaba asta până-n vârful degetelor. L-am văzut recent în «The Menu» și l-am sunat să-l felicit, să-i zic cât de bun a fost. Însă, ce mai are el, care e foarte convingător, este vulnerabilitatea. Îl poți vedea schimbându-se foarte repede, de la viteza rapidă a comediei la acea durere veridică pe care o poate avea în ochi. Și chiar cred că treaba asta e ceva cu care te naști. E greu să înveți asta, genul ăsta de ritm, de timing”, a declarat Cage.

„Renfield” va avea premiera pe 21 aprilie, iar atunci vom vedea exact cum va scăpa asistentul lui Dracula de sub vraja acestuia, dacă va reuși să facă asta, dar și dacă se va deschide astfel calea unei noi francize, așa cum se zvonea.

Continuarea comediei celebre din 2020, 10 jours sans maman, regizată tot de Ludovic Bernard, ajunge în luna aprilie pe marile noastre ecrane şi, de data aceasta, personajul său, Antoine (interpretat tot de Franck Dubosc), a ales să rămână acasă pentru a avea grijă de copiii săi, după ce a fost concediat. Rolurile s-au inversat de doi ani încoace, iar energia lui Antoine începe să scadă în fața solicitărilor familiei sale. Când întreaga familie se grăbește să prindă trenul pentru a pleca la ski, soția sa e chemată de urgență la cabinetul de avocatură, așa că Antoine se vede nevoit să se descurce singur cu cei patru copii ai lor dezlănțuiți pe pârtie...

Co-scenarist al filmului, Ludovic

Bernard a declarat că a ales ca acțiunea să aibă loc într-un peisaj de munte fiindcă are multe amintiri cu familia lui în acest plan, fiind „un loc care ne reunește pe toți. În Franța, munții, schiatul, zarva, frigul; totul ține de comedie – «Tata, m-am săturat, tată, mă duc acasă tată, mi-e foame» sau «Unde sunt copiii mei?»

. Sunt mult mai multe situații comice la munte decât pe plajă. Fără a uita că face parte din obiceiurile francezilor de a merge la munte în vacanță, este un loc care ne reunește pe toți”, spune regizorul.

Îl regăsim din nou pe simpaticul actor Franck Dubosc, pierdut în rolul de creștere a copiilor săi, în timp ce aceștia pleacă în vacanță... încă o dată fără mama lor. Filmul 10 zile fără mama vorbește mult despre a fi un singur părinte acasă, un statut încă destul de descurajat în societate, pe care Antoine nu și-l asumă pe deplin. Pe de altă parte, Isabelle, mama copiilor, interpretată de Aure Atika, are rolul de a prezenta viața de zi cu zi a unei femei puternice în societate, un reper actual solid al familiei. Unul complet diferit de cel de mamă. Este un pilon nu numai pentru copii, ci și pentru partener.

10 zile fără mama 2 (premiera: 28 aprilie) este un film extrem de realist, cu un mesaj clar, care subliniază că într-o societate atât de rapid în continuă schimbare, definiția cuvântului „familie” se schimbă foarte repede. Ce mai este o familie în 2023? Un tată poate câștiga mai puțini bani decât mama, fără a avea rușine sau a se simți stigmatizat, o mamă poate lucra foarte bine, în timp ce tata are grijă de copii, dar mai presus de toate, filmul arată că avem nevoie de fiecare, pentru că la final, ei sunt un cuplu. Când rolurile dintre tată și mamă sunt inversate, acțiunea devine din ce în ce mai amuzantă. Pentru că, în final, cel mai important lucru pentru familia lor este ca aceasta să fie reunită.

„10 zile fără mama 2”, o comedie deconectantă

„Atenție, turbulențe!”

[Mistere aviatice transpuse pe ecran]

În ultimii ani, fascinația oamenilor pentru poveștile cu și despre dezastre aviatice a crescut considerabil, asta pentru că am început să călătorim frecvent cu acest mijloc de transport, dar și pentru că industria cinematografică recentă a explorat mult subiectul. Vorbim astăzi, așadar, despre câteva cazuri uimitoare de dispariții sau prăbușiri aviatice, ajunse şi pe ecrane, mici sau mari.

Zborul 370 al Malaysia Airlines

Probabil cel mai mare mister aviatic va rămâne dispariția avionului Boeing 777, ce a decolat pe 8 martie de pe Aeroportul Internațional din Kuala Lumpur, dar care nu a ajuns niciodată la destinație, care ar fi trebuit să fie Beijing. Nu a fost găsit corpul niciunuia dintre cei 239 de oameni care se aflau la bordul aeronavei și nici rămășițe din acesta, ceea ce a adâncit misterul. În serialul lansat relativ recent pe Netflix, intitulat MH370 Avionul care a dispărut, puteți afla mai în detaliu întreaga poveste a acestui zbor nefinalizat.

Zborul 571 al Forțelor Aeriene

Uruguayene

Ne întoarcem cu câteva zeci de ani în urmă, în 1972, mai exact, când acest avion, cunoscut și ca „Miracolul din Anzi”, cu 40 de pasageri la bord, inclusiv membri ai echipei de rugby din Uruguay și cinci membri ai echipajului, a dispărut în timp ce traversa munții Anzi. Trecuseră 72 de zile de la incident, timp în care toți cei aflați la bord erau considerați decedați, când miracolul se întâmplă: apar 16 supraviețuitori ai zborului, care au povestit la ce lucruri terifiante au recurs pentru a supraviețui. În filmul Alive, din 1993, puteți viziona transpunerea poveștii într-un material prin care să înțelegeți mai bine cum au stat lucrurile.

Zborul Ameliei Earhart

Fiind prima femeie care a pilotat un avion, pentru aceasta, ultimul zbor a fost pe 2 iulie 1937, când ea și navigatorul Fred Noonan au decolat din Lae, Noua Guinee, cu un Lockheed Electra 10E, într-una dintre ultimele etape ale zborului lor în jurul lumii, cu destinația Insula Howland, Oceanul Pacific. Aceștia nu au ajuns însă acolo și nici nu s-a mai auzit de ei, nefiind găsite nici rămășițele lor, nici ale avionului, în ciuda căutărilor intense care avuseseră loc. S-a realizat un film și după acest caz, intitulat Amelia Earhart: Ultimul Zbor (1994).

Zborul 447 al Air France

În 2009, zborul Air France 447 de la Rio de Janeiro către Paris s-a prăbușit în Oceanul Atlantic, ucigând toți cei 216 pasageri și cei 12 membri ai echipajului de la bord. Motivul prăbușirii a fost un mister până când datele de zbor din cutia neagră, recuperată de pe fundul oceanului, au arătat că aparatele de înregistrare a vitezei ale aeronavei au înghețat în timpul unei furtuni. Căutarea a costat 31 de milioane de euro și a durat aproape doi ani. Pentru a afla mai multe, puteți viziona filmul din 2010, Pierdut: Misterul zborului 447.

TEMATIC TEXT DE ANAMARIA GRUMEZA

ȘTIRI / RECOMANDĂRI/ INTERVIURI/OPINII

eat&Drink

Noua lume a vinurilor

Acam trecut pandemia și după ce-am degustat pe canapele, prin curțile prietenilor, pe la party-urile ce renasc acasă, ne-am întors la viața normală. Ce s-a întamplat concret ca loc de consum? A crescut consumul în horeca (să recunoaștem, ne-a fost dor de cârciumă, acest loc al timpului social), dar a scăzut retailul.

Ce înseamnă asta în limbaj simplu? Bem mai puțin pe la (a)case și mai mult afară din casă. Există însă un dar. Un dar destul de însemnat: deși suntem o țară mare producătoare de vin, cu un consum decent pe cap de băutor, totuși, în realitate, piața nu crește atât de mult pe cât și-ar dori producătorii locali sau importatorii.

Sunt multe explicații aici, dar una care stă să se coacă și să ne lovească cam prea tare este o realitate: consumul de vin încetinește peste tot în lume. Predicțiile din 2019 au arătat o creștere exagerată, pandemia a demonstrat că de fapt nu a fost chiar așa, iar 2022 e mai degrabă un an de menținere a consumului de vin, decât unul de creștere.

Ce urmează sau ce ar trebui să urmeze pentru piața vinului? Prowein - unul dintre cele importante târguri de vin din Europa, ne-a arătat trei zone importante care deja se întâmplă de ceva timp.

1

Vinul fără alcool nu mai este doar o curiozitate, ci un micro-trend care va deveni o nișă importantă de consum. Mai repede decât ne așteptam.

2 Vinurile endorsate de vedete/ produse sub licența unor vedete sunt din ce în ce mai prezente. Este noua zonă de facut bani pentru aceste staruri. Vinuri mediocre, în cel mai bun caz decente, ca produs, capătă un imaginar glam prin aceste asocieri.

3

Vinurile cu conținut scăzut de alcool, cu ambalaje și etichete care seamănă mai degrabă cu universul berilor craft, atrag din ce în ce mai mult atenția.

Ce se întamplă, de fapt?

Lumea vinului care trăiește dintr-un imaginar elitist (știți, desigur genul plicticos care simte în pahar arome, de multe ori, inventate și care strică cheful de la masă) trece printr-un proces de dezvrăjire.

Și asta e cea mai mare șansă a unei categorii care scade: să-și aducă în „casă” oameni care doar vor să se simtă bine și să nu se simtă vinovați că beau un un pahar în plus. Viitorul vinului stă în variantele light de alcool și cu acest imaginar care te scoate din lumea alcoolului.

WWW.ZILESINOPTI.RO/EAT-DRINK/

CULINARIA, GURMAND, PE GUSTUL NOSTRU, HORECA, DRINK, CĂLĂTORIE CU GUST

Verdețuri de primăvară

Suntem în aprilie și, odată cu venirea primăverii, toate piețele sunt pline de legumele verzi specifice perioadei. Deși le putem mânca și în alte anotimpuri, ceapa verde, spanacul, urzicile, ștevia, loboda, leurda, rucola etc, au în acest anotimp cel mai bun gust și cea mai mare valoare nutritivă. Acestea sunt bogate în vitamine (A, B, C, K) minerale (Fe, K, Mg, Zn etc) fitonutrienți (betacaroten, luteină, xantină, clorofilă etc.) și fibre alimentare. Au un rol important în echilibrarea microflorei intestinale, în absorbție și reglarea tranzitului. De aceea verdețurile sunt alegerea perfectă pentru vitaminizarea naturală a organismului la ieșirea din iarnă. Pentru a consuma verdețuri de sezon putem face nenumărate tipuri de salate pe care să le savurăm alături de friptura la grătar sau le putem găti sub formă de piureuri. Multitudinea de combinații ține doar de imaginație și gust.

cu adeărat gustul, vă recomand să le gătiți cât mai puțin sau, mai bine, să le mâncați crude. Ceapa verde și usturoiul nu au nevoie de recomandări speciale. Ele sunt bine cunoscute și integrate deja în meniuri. Însă, leurda, stevia, loboda, năsturelul cred că au nevoie de o revitalizare. Ciorbele de salată sau lobodă sunt un deliciu, servite reci sau calde, îmbogățite cu orez și bucăți generoase de omletă.

Toată copilăria am evitat să mănânc urzici sau spanac. Dar, la un moment dat, am mâncat o plăcintă cu brânză și spanac și mi s-a părut cea mai bună plăcintă sărată gustată vreodată. M-am gândit ce anume

îi dă gustul acela și am început

să redescopăr spanacul. Acum îl gătesc destul de des alături de pește, cu ouă la cuptor sau cu chifteluțe de pui. Baby spanacul și rucola sunt nelipsite în salatele de legume sau devin chiar ele vedeta farfuriei în combinație cu semințe și un pic de lămâie.Recunosc, urzicile le mănânc doar primăvara gătite sub formă de piure, neapărat cu mămăligă. :)

Dacă urzicile și spanacul sunt mai gustoase preparate, fierte sau coapte, cu celelalte legume verzi lucrurile sunt diferite. Pentru a le simți

Dacă sunteți nesiguri în ceea ce privește gustul verdețurilor, dar totuși doriți să beneficiați de vitaminele din acestea, o soluție sigură este să le adăugați din belșug în compoziția de chiftele (făcute la cuptor), în ghiveciul de legume (fără ulei) sau în diverse tipuri de rizoto. Probabil că ați văzut frunze de spanac sau rucola pe blatul de pizza sau în lasagna. Le puteți adăuga în plăcinte, checuri sărate, tarte, omlete, drob, ciorbe. Și, pentru că urmează masa de Paște, asigurați-vă că aveți ceapă și usturoi verde din belșug crud sau în preparate (stufat, friptură de miel, ciuperci umplute) dar și multă salată verde.

plăcinte, checuri sărate, tarte, omlete, drob, ciorbe. Și, pentru că urmează

Maria Martac este biolog, tehnician nutriționist, health coach.

Rucola

Plăcintă cu brânză și spanac

Urzici Ceapă verde

Leurdă

Chiar nu îmi pasă dacă România iese prost

Am început deja unul dintre cele mai ambițioase proiecte gastronomice gândite de mine până în prezent. O să petrec, timp de un an+, cel puțin zece zile în fiecare țară balcanică încercând să realizez un studiu de gastronomie comparată. O să fie frumos, obositor și costisitor (totul e momentan din bugetul propriu). Probabil o să fie și folositor. Până în prezent nu s-a înhămat nimeni la un astfel de demers prin care o să reușim să definim mai bine gastronomia românească și să identificăm nu doar mâncărurile care ne unesc, dar mai ales detaliile (a se citi rețete, condimente, obișnuințe) care ne despart de bucătăriile vecine.

E posibil ca multe dintre concluzii să nu ne convină. Întrevăd deja câteva, dar nu mă hazardez, nu plec cu ele de acasă. Ba, din contră, identific multe teme surprinzătoare la locul faptei. Teme pe care nu avem cum să le dibuim din interiorul granițelor noastre. Spre exemplu, revelația de după două ore de bănănăit prin Slaninijada, un ditamai târgul dedicat produselor din porc, în special, de lângă Belgrad. Un fel de SlanăFest de la noi, dar mai mare și mai temeinic. Ei bine, pe acorduri balcanice, ghiftuit cu jumări și șonc, amețit de cele două pahare cu rakija sârbească băute (aproape forțat de către localnici) la micul dejun

și cu hainele afumate la rece (deh... februarie) îl întreb pe Vuki, mult prea simpaticul soț sârb al amicei Laura Laurențiu, dacă ei nu mănâncă șorici. Nici

lipsa preparatului de pe tarabe, nici răspunsul lui nu m-au mulțumit, așa că în Belgrad, în discuțiile cu vreo trei chefi am repetat întrebarea. Nu înțelegeau la ce mă refer. Le-am arătat fotografii, le-am arătat filmulețe cu șorici proaspăt, abia smuls de pe leșul suinei încă nerăcit, pârlit și tranșat în bătătură. „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” sau ca ultimii iubitori de șorici ai Europei. De fapt, în sine, aici vorbim doar de diferențe culturale, care – precum se vede – pot fi discrepante și la kilometri de graniță.

În titlu mă refer la altceva. La faptul că, prin comparație, zacusca românească este necunoscută, pe când ajvarul e brand internațional. La faptul că, prin comparație, țuica noastră are mult mai puțină căutare decât rakija, care este preferată chiar și de către tineri. La faptul că leitmotivul celei mai recente vizite în Belgrad a fost număratul librăriilor. La faptul că e mai bine la Nisipurile de Aur sau în Thasos decât la Mamaia ori Costinești. La faptul că pe Dunăre, ciorbele de pește sunt și mai ieftine și mai consistente pe celălalt mal. Nu caut comparațiile din care ieșim prost, doar mă lovesc de ele. Sper ca la final să ieșim bine sau măcar să învățăm câte ceva de la ceilalți.

Slaninijada

Ajvar

Madlena lui Proust este acum și a noastră

Marcel Proust spunea că fiecare dintre noi are propria „madlenă”, al cărei gust declanșează o serie de amintiri frumoase din copilărie. Această madlenă delicată a devenit, în esență, un exponent al tuturor deserturilor din gama nostalgică, lucru ce i se datorează romancierului care i-a atribuit un sens mult mai profund în romanul „În căutarea timpului pierdut”. Cine și-ar fi imaginat că o gustare atât de simplă și delicată va da naștere unui adevărat fenomen global?

Dar până să pătrundă în mintea și în romanul lui Proust, haideți să vedem cine este responsabil de crearea madlenei.

Madeleine Paulmier

din Commercy

Istoricii culinari specializați în cofetăria franțuzească de altădată sunt de părere

că madlenele ar fi apărut pe la 1700. După ce a fost forțat să abdice, Stanislav I, regele Poloniei, s-a retras în castelul său din Commercy din regiunea Lorena a Franței, unde obișnuia să organizeze numeroase petreceri.

Povestea spune că, într-o seară, când regele îl invitase la o astfel de petrecere chiar pe

ginerele său (regele Ludovic al XV-lea), Chef Cofetarul palatului decide să demisioneze după câteva dispute aprinse în bucătărie, creând un adevărat haos și lăsându-i pe oaspeți fără desert. În nebunia momentului, singura persoană care a avut curajul de a-și asuma rolul disponibil a fost tânăra Madeleine Paulmier. Pentru a

parte netedă și cealaltă

nu bulversa și mai mult serata, Madeleine a decis să facă produsul pe care îl cunoștea cel mai bine, bazându-se pe o rețetă învățată de la bunica ei: un desert mititel, cu o textură precum cea de chec, în formă de scoică, cu o parte netedă și cealaltă bombată. Un desert care i-a cucerit literalmente pe oaspeți, care au cerut să o felicite personal pe Madeleine.

Cum micul răsfăț dulce nu avea un nume și nimeni nu știa ce este, Stanislav I a decis să-i atribuie chiar numele creatoarei. Povestea madlenelor nu se oprește aici, căci au devenit gustări de lux la Palatul Versailles. În seara cu pricina, regele Ludovic al XV-lea și regina Maria, soția lui și fiica lui Stanislav I, s-au îndrăgostit iremediabil de aceste madlene și le-au luat cu ei acasă, la Versailles, pentru a fi recreate de Chefi în bucătăria palatului lor. Nu puțini știu că Regele Soarelui era un adevărat „influencer”

în materie de gastronomie și tot ce ajungea în bucătăria palatului său devenea rapid o delicatesă apreciată de înalta societate pariziană.

De la Versailles-ul de altădată, în vitrinele Parisului de astăzi

Cei care vor să afle mai multe despre ce este madlena astăzi nu trebuie să rateze o vizită la Ritz Paris Le Comptoir, o cofetărie aflată în celebrul Hotelul Ritz Paris, unde Marcel Proust și-a petrecut o bună perioadă de timp atunci când scria romanul „În căutarea timpului pierdut”. Veți intra într-o lume fascinantă, a cărei emblemă este chiar madlena, desertul copilăriei francezilor.

Inspirat de Proust, Chef Cofetarul François Perret creează deserturi care surprind și te trimit într-o călătorie în universul colorat al copilăriei. În lumea noastră, a cofetarilor, el este cunoscut ca fiind un maestru nu doar în revizitarea madlenelor, ci și în reinterpretarea lor.

chintesența

el a fost să scoată aceste

Pentru François Perret, acest desert reprezintă chintesența eleganței și a delicateții. Ceea ce a făcut el a fost să scoată aceste lucruri în evidență, ducând desertul clasic pe noi culmi.

Madlena ajunge în Micul Paris

Pentru că iubim tot ce ține de amintiri, gust și manufactură, am decis să aducem madlenele și în Micul Paris, în vitrina noastră de pe Aviatorilor 65. Ne-am propus să depășim filosofia lui Proust și să tratăm madlenele nu doar ca un produs care ne face să retrăim bucuria vremurilor de altădată, ci care ne ajută să creăm noi amintiri. Un prilej bun să le aveți și pe masa de Paște, mai ales că madlenele cu citrice fac parte din colecția noastră dedicată sărbătorilor.

în Micul Paris, în vitrina

Fiecare madlenă este creată cu multă grijă, artizanal, de cofetarii noștri talentați și răbdători, astfel încât să fie moi, gustoase, catifelate la interior și ușor crocante și delicate la exterior. Madlenele sunt perfecte pentru a fi dăruite sau consumate împreună cu cei dragi, alături de o cafea aromată sau de un ceai aburind.

În 2017, 2018 și 2019, a primit titlul consecutiv de „Cel mai bun Chef Cofetar din România”, la Gala Horeca Awards, iar în 2019 a primit titlul „Pastry Chef of the Year”, din partea ghidului Gault&Millau.

Ana Consulea este chef cofetar & owner Zexe Braserie şi Zelato. A studiat cofetăria în Franța, la Școala de Cofetari din Montbeliard.

foto © Ritz Paris Le Comptoir Instagram

foto © Ritz Paris Le Comptoir Instagram

cu caramel

Pentru că e o lună cu mese festive în familie, iată cum au apărut niște delicii care ne-au încântat copilăria, mai ales la ocazii:

Odinioară, bucuria de a descoperi că iese un pic de cremă din cele două jumătăți de nuci cu caramel era egalată doar de faptul că, invariabil, în momentul în care erau gata toate, nu mai erau chiar toate pe platou! Se făceau mai ales de sărbători, iar prezența lor pe tipsii aducea în casă entuziasm și guri pline.

Și nu se făceau doar la noi, ci cam în toate

țările din jur. Apariția nucilor cu caramel e o poveste despre creativitate culinară născută din penurie. Un documentar realizat de NPR, postul public de radio din SUA, ne confirmă că acest desert delicios e caracteristic spațiului est-european, pomenind chiar că în România li se spune „nuci”. Concret, acest

deliciu a ajuns pe platourile de pe masa festivă pe fondul lipsei de mai multe alimente din fosta Uniune Sovietică. Li s-a spus „oreshki” și s-au răspândit cu repeziciune. În Georgia, nu lipseau din nicio patiserie. În Ucraina erau cunoscute drept „horishki”. La cehi se chemau „plněné ořechy”, la polonezi, „ciasteczka orzeszki”.

o tânără din Samara ajunsă în America și

atinse de lipsuri. În Cuba, când orezul,

Nitza Villapol, o Sanda Marin locală, și-a învățat semenii să gătească după rețete

După cum își amintește Alina Selyukh, o tânără din Samara ajunsă în America și care lucrează la NPR, nucile cu caramel reprezentau piesa de rezistență la aniversări, mai ales că îți puteai „ajuta” mama în timpul preparării. „Multe lucruri nu se găseau, așa că oamenii au devenit creativi utilizând ingrediente simple, precum făină, ouă, zahăr, margarină”, observă Alina. Fenomenul „fă Rai din ce ai” în bucătărie s-a făcut simțit și-n alte țări atinse de lipsuri. În Cuba, când orezul, untura și carnea de porc nu s-au mai găsit, Nitza Villapol, o Sanda Marin locală, și-a învățat semenii să gătească după rețete inedite, bazate doar pe ingredientele locale disponibile.

E straniu cum această poveste, care îmi deșteaptă vechi resentimente față de regimurile incapabile să administreze bunul mers al lucrurilor, mă și înduioșează, pentru că îmi provoacă nostalgii față de perioada în care eram de-o șchioapă.

Vreau să vă mai spun că am descoperit nucile cu caramel de la Cuptorul Moldovencei anul trecut, la prima vizită făcută la Iași, după mai bine de 25 de ani. Așa am aflat de această sursă de bunătăți, deschisă de o femeie inimoasă provenită din Soroca, de peste Prut, care i-a cucerit pe ieșeni cu plăcinte, copturi, prăjituri și torturi, după rețete originare din întreaga zonă a Moldovei. Luna trecută, m-am înfruptat din nou dintr-o cutie plină de bunătăți. Sățioasele nuci cu caramel „s-au topit” primele! Ingredientele nu sunt un secret: unt, nucă măcinată fin, zahăr pudră, făină, cacao, sare, kaimak, nucă prăjită, barot de aluat. Secretul e grija cu care sunt făcute pentru a fi cel puțin la fel de bune precum cele din copilăria noastră. Le socot cele mai bune din țară.

Cafeaua transformată în desert

Cafeaua poate un ingredient deosebit atunci când vine vorba de deserturi. Nu degeaba există o varietate atât de mare de prăjituri și tarte cu cafea, budinci, celebrul tiramisu sau semifreddo.

De această dată îți propunem un desert nu doar gustos, dar și de-a dreptul deosebit, simplu, cu un nume foarte familiar, poate chiar un pic înșelător: „Cafea cu lapte”.

IINGREDIENTE:

Pentru acesta îți trebuie următoarele ingrediente:  Lapte - 200 ml  Smântână - 500 ml (cu cât mai grasă, cu atât mai bine)

 Gelatină - 20 g  Zahăr - 200 g  Ciocolată - 200 g

 Cafea rece, preparată cu capsule Julius Meinl - 200 ml

CUM SE PREPARĂ:

Se dizolvă gelatina în 200 de ml de apă rece. Se lasă 10 minute la înmuiat, pentru a se hidrata cât mai bine și pentru a intra în procesul de „umflare”. Apoi se încălzește pe aragaz, dar în niciun caz până la fierbere. Se răcește la loc.

Smântâna și zahărul se amestecă cât se poate de bine, apoi se adaugă în gelatină și se amestecă din nou. Rezultatul se împarte în două părți - într-una se adaugă cafeaua răcită, iar în a doua se pune laptele.

Se ia un recipient mai mare de sticlă și se toarnă în el amestecul

cu cafea. Se pune la frigider, până se întărește. Apoi, radem jumătate din ciocolată deasupra lui și turnăm cealaltă compoziție cremoasă. Punem totul înapoi la frigider. Când se fixează, îl scoatem de la frigider și radem pe deasupra restul de ciocolată.

Opțional, se poate decora și cu frunze de mentă sau în amestecul cremos se pot încorpora și bucăți de căpșune sau zmeură. De asemenea, acest desert se poate face și în pahare, în mai multe straturi, este mai arătos așa, dar întregul proces este unul mai migălos.

Savurează o porție generoasă din desertul „Cafea cu lapte” alături de o ceașcă de espresso Julius Meinl, obținut din capsule de cafea biodegradabile, bune pentru mediu.

Cred că e momentul să recunoaștem: de Paște cumpărăm mult prea multe ouă. O parte le fierbem, o parte le mâncăm la micul dejun, dar tot rămânem prin frigider cu un număr destul de mare. Și ca să nu le aruncăm, pentru că au expirat, urmează să vedem cum se mai mănâncă ouăle prin alte părți.

preparare, și el la fel de simplu: tăiem totul mărunt, combinăm cu maioneza și muștarul și gata salata! În general, se mănâncă cu pâine prăjită și se ornează cu pătrunjel.

Încep cu o „reciclare”

a ouălor fierte rămase după masa tradițională și pe care nu ne încumetăm să le aruncăm: salată cu ou. Ingredientele, cel mai probabil, le avem toți prin casă: ouă fierte, maioneză, muștar, ceapă verde și castraveți murați. Modul de

Printr-un salt la 180 de grade, atât în materie de preparate, cât și în materie de zona

de proveniență a acestora, propun să ne imaginăm că suntem în Japonia și mâncăm tamagoiaki sau omletă rulată. Aceasta se gătește într-o tigaie dreptunghiulară și elementul interesant este faptul că se realizează prin rularea mai multor straturi de ouă bătute. Tamagoiaki poate fi servită simplă sau, la fel ca la o omletă clasică, cu fel de fel de topinguri. Printre cele mai populare sunt: cașcavalul, șunca, ceapa verde și piureul de creveți. E de menționat faptul că, pentru a avea gustul autentic, la amestecul de ou se adaugă sos de soia și zahăr, nu clasica combinația clasică de sare și piper.

Mai rămânem puțin în Japonia pentru a încerca omurice. După cum numele sugerează, în esență, mâncăm omletă cu

Dilema ouălor: de ce trebuie să fie doar fierte de Paște?

orez, dar contează foarte tare felul de preparare al acesteia. Astfel, omleta rămâne la gătit doar cât să se formeze un strat subțire. Apoi este așezată pe un pat de orez și tăiată cu un cuțit pentru ca interiorul cremos să iasă la iveală. Se servește adesea cu ketchup și e unul dintre preparatele preferate ale celor mici.

Ne mutăm în Filipine pentru a încerca tokneneng sau ouă fierte prăjite. Sună puțin contradictoriu, sunt fierte sau sunt prăjite? Răspunsul este: ambele. Astfel că mai întâi fierbem ouăle (sau le avem deja fierte pe cele de la masa de Paște), apoi facem aluatul în care urmează să prăjim ouăle. Avem nevoie de: amidon de porumb, apă, semințe de annato, făină, sare, piper și ulei de floarea soarelui sau de palmier.

Tokneneng sunt adesea servite cu un sos de oțet, zahăr și semințe de susan.

Poposim și în Coreea pentru a încerca gyeran-jjim sau, mai simplu, ouă făcute la abur. Pentru acest preparat, ouăle sunt amestecate cu apă sau bază pentru supă, ceapă verde, sare, piper și ulei de susan. Secretul este să amestecăm constant în oala în care fierbem ouăle, din momentul în care le punem pe foc și până la final.

făină și pesmet. Modul de preparare e simplu. Fierbem ouăle, le îmbrăcăm în mixul de carne, șuncă și ierburi, le dăm prin combinația clasică făină-ou-pesmet și le prăjim. Rezultatul se servește alături de picalili - un fel de murături în muștar sau orice alt sos, la alegere.

Știți că în foarte multe ciorbe românești se adaugă „zdrențe” de ou? În China există o supă care are în centru aceste „rămășițe”. Astfel, pentru preparare avem nevoie de bază pentru supă, în care adăugam amidon de porumb diluat în apă. În timp ce combinația de supă si amidon fierbe, adăugăm treptat ouăle amestecate. Supa de zdrențe se servește alături de ceapă verde tăiată mărunt și de tăiței wonton prăjiți.

Dacă tot ne rămân ouă fierte, putem încerca și faimoasele ouă scoțiene. Pentru a le prepara avem nevoie de: ouă, carne tocată de porc, șuncă, salvie, cimbru, pătrunjel,

Nu putem încheia fără desert, așa că data viitoare când avem prea multe ouă prin frigider, putem testa clasicul sufleu franțuzesc. Pentru preparare avem nevoie de ouă, lapte, unt, făină și cremă tartar. Topim untul în lapte, separăm ouăle și le amestecăm cu mixerul, amestecăm totul și băgăm rezultatul la cuptor timp de 30 de minute.

Acum, că avem atâtea alternative pentru ouăle rămase în frigider, nu ne mai rămâne decât să ne punem pe gătit. Putem chiar să încercăm să încorporăm câteva dintre aceste preparate printre drobul și mielul de la masa de Paște, pentru a ne impresiona invitații și pentru a încerca ceva nou.

Chef SOSIN

Sosurile Chef SOSIN sunt făcute de un om cu un nume predestinat pentru acest lucru: Sebastian Sosin. A pornit această afacere în 2018, cu trei tipuri de muștar, dar oficial, pe piață a intrat abia în 2020, înainte de declanșarea pandemiei. Pasiunea pentru acest domeniu a făcut ca sosurile sale să fie foarte apreciate de gurmanzi și de connoisseuri. Mai trebuie spus că în prepararea sosurilor, totul este lucrat de Sebastian de la zero, manual, cu ingrediente naturale, fără nimic sintetic, fără arome, conservanți sau coloranți. Iată ce ne-a povestit despre brandul Chef SOSIN.

Cum a apărut Chef SOSIN?

Chef SOSIN a apărut fără surle și trâmbițe, dintr-o glumă la ceas de seară, în jurul grătarului. Pe scurt, am făcut trei soiuri de muștar și le-am denumit extrem de inspirat: Pussy Lover, Kinky Dog, Macho Tears. Am postat pe FB, mi-am văzut de grătarul cu băieții și a doua zi aveam comenzi. După ceva vreme, analizând situația, am hotărât împreună cu doi asociați să punem de un laborator/ spațiu autorizat de producție, că aveam multe comenzi din partea băcăniilor și nu aveam

cum să le onorăm. Oficial, pe piață suntem din 11 februarie 2020. Ce a venit la câteva săptămâni e altă poveste.

Spune-mi un lucru mai puțin știut despre Chef SOSIN.

Mă cheamă Sebastian Sosin, da, ăla e numele de familie, am un doctorat în microelectronică

și asta mă ajută enorm în munca de laborator, mai ales în născocirea și stabilizarea rețetelor, am o diplomă de bucătar, am făcut o școală de fotografie de expresie și toate încasările din fotografii vândute le donez unei asociații care

Sosuri craft tasty & nasty, fabricate 100% manual  și natural

INTERVIU DE GRUIA DRAGOMIR

Chef Sosin

salvează pisici, am lansat un nou brand, de data asta de ceramică, pe numele său Dirt Drama.

Povestește-ne un pic despre produsele voastre și prin ce se deosebesc de celelalte de pe piață.

Pentru început ar fi cam așa: nimic sintetic, totul lucrat de la zero (rețetă, ambalare, etichetare), nu am angajați, dar am o mașină de umplut borcane, care mi-a salvat încheieturile. Rețetele sunt lucrate de mine, sunt implicat în fiecare pas din producție și sunt produse intense, care te fac din prima să ții minte brand-ul Chef SOSIN.

Cât de greu a fost să ajungeți pe mesele restaurantelor din țară sau în magazine?

Cu restaurantele e foarte simplu, imposibil. Cu magazinele e nițel altă discuție, pentru că e o piață foarte volatilă.

Vorbesc despre băcăniile de cartier, magazinele

care presupun un anumit nivel de calitate. Dar, pe lângă nivelul de calitate, trebuie să ai angajați școliți, antrenați să vândă marfa, să vorbească despre produse.

Care a fost cea mai mare provocare de care v-ați lovit în anii de activitate?

Provocarea e aceeași de la început, creșterea volumului vânzărilor. Big retailul doar se laudă cu susținerea producătorilor locali și ajungi la raft mai mult pe relații.

Aveți și comenzi din afara țării, doriți să intrați și pe piețele de afară (dacă da, care ar fi prima)?

Ce planuri aveți pentru Chef SOSIN pentru restul anului?

trimiți volume mari, la nivel de palet.

Aș vrea să ajung pe o piață matură, cu mulți producători craft serioși. Prima care-mi vine-n minte e Germania, dar încă nu am aflat cum se poate ajunge acolo. Aici mai e o problemă, că trebuie să trimiți volume mari, la nivel de palet.

Care este impactul pe care v-ați dori să-l aibă afacerea voastră?

aibă afacerea voastră?

Afacerea asta poate face două lucruri: să educe alimentar și să încurajeze apariția altor producători craft. Poate chiar trei, dacă producătorii înțeleg care e treaba cu colaboratul și asociatul, dar astea sunt deja rarități.

Care e cea mai importantă lecție pe care ați învățat-o din perioada în care ați dezvoltat acest brand?

Totul se schimbă și trebuie să gândești mereu cu 3-4 pași înainte. Produse noi, game noi, colaboratori noi.

Am tachinat clienții vreo șase luni cu niște sosuri fermentate, ediții efemere. A fost o experiență minunată, vreo opt rețete cu adevărat efemere, pentru că toate au fost făcute într-un număr tare limitat de borcane, pentru care lumea aproape că s-a bătut, au fost mici drame când se termina o ediție (cred că maxim 50 pentru o rețetă, șapte pentru cea mai limitată). Am testat o nouă abordare a sosurilor iuți, și anume sosurile fermentate (cum ar fi Tabasco sau Sriracha, dar niciuna dintre rețetele efemere nu a avut nimic de-a face cu astea două). De fapt, am pregătit terenul pentru lansarea unei noi game, numită FERMENTOR. Și pe 9 martie am lansat-o, premieră în țară, două versiuni de Sriracha verde și roșu, plus o nebunie mult mai iute, dar, de fapt, o altă bombă de aromă pe bază de piersici.

Planul e să extind gama FERMENTOR, să o duc până la sosuri maturate în butoi de lemn.

Ce beau europenii?

Să ciocnim europenește! Bine, fiecare cu băutura de acasă! Iată ce bea fiecare în țara lui, pe „bătrânul continent”:

”Problema cu lumea asta e că fiecare a rămas

în urmă cu câteva duști”, a observat odată Humphrey Bogart. Bogie

știa ce zicea – în materie de fluide, a jucat încă de când a fost lăsat la vatră printre profesioniști, categoria grea. S-a descurcat și-n timpul prohibiției, e drept, toată lumea se descurca în Manhattan. Dar hai să trecem în Lumea Veche. Ce bea tot europeanul în țara lui, conform portalului Europe Is Not Dead?

România. „Originile

țuicii pot fi urmărite

până la daci, o civilizație străveche ce a trăit aici.

Băutura a fost adoptată de romani, care au introdus

echipamente

și tehnici noi de

distilare. Unii spun că dacă bei suficientă țuică, vei putea întrevedea viitorul (...)”. Așa zic ei despre țuica noastră. Merge! Moldova: Divin. Profesorul Anatol Bălănuță a propus o abreviere (DistiVin, după distilat de vin), dar savantul Emil Rusu a tras o dușcă, i-a zis Divin și așa i-a rămas numele.

de vin), dar savantul Emil Rusu a tras o dușcă, i-a zis Divin și așa

Să ne uităm și la ceilalți vecini: în Ucraina se bea „horilka”, un soi de horincă. E asemănată cu vodca, doar că ar avea mai multă atitudine și mai puțină subtilitate.

Bulgarii beau mastică. Se toarnă apă peste, de prinde albeață, ca la uzo-ul megieșilor greci.

Sârbii – precum croații, bosniacii, muntenegrenii, albanezii, kosovarii sau nordmacedonenii – se laudă cu rachiu. Ungurii au Unikum, un digestiv cu o rețetă secretă care amestecă ierburi și mirodenii. Slovenii preferă spirtoasa

macedonenii – se laudă cu rachiu. Ungurii au Unikum, un

Borovička, așa cum

slovacilor le place fluidul omonim, doar că obișnuiesc să spună „bez Borovičky nie je života” (fără băutura asta, nici viață nu e). Pe meleagurile mele natale, la cehi, e la mare preț Becherovka. Polonezii au Żubrówka, țeapănă! Lituanienii se dau în vânt după un lichior cu miere, Krupnikas, letonii, după Balsamul Negru, zis Rīgas Melnais balzams, bazat pe ierburi, rădăcini și condimente, estonienii dau pe gât Vana Tallinn, tărie cu note de vanilie, scorțișoară și rom. De greci am zis. Ciprioții beau ceva de îi zice Zivana, turcii au „raki” (tot răchie). Italienii au lichiorul de lămâie, Limoncello, elvețienii, un șnaps auriu cu scorțișoară, Goldschläger, austriecii beau Stroh cu gust de vanilie, caramel și mirodenii, nemții – Schnapps (șnaps, de la ei vine), luxemburghezii gustă Cassero de Beaufort, copil din fructe al șnapsului cu brandyul, belgienii – un lichior din ierburi numit Elixir d’Anvers, neerlandezii trag la măsea Jenever, văr de beție cu ginul, danezii – o cireșată pe nume Cherry Heering, finlandezii dau pe gât câte un țoi de Jaloviina. Englezii – gin, francezii – coniac, spaniolii –un lichior pe nume Orujo.

Limoncello, elvețienii, caramel și mirodenii,

Știu că i-am uitat pe mulți, dar așa e când guști din fiecare, pentru documentare.

6 locuri din ţară unde poți bea un ceai bun

Primăvara poate veni uneori și cu dorința de a petrece o dimineață răcoroasă pe o terasă, în compania unei cărți bune și a unei cești de ceai din care ies aburi. Pentru toți cei care deja visează la acest moment, am făcut această listă cu locuri care au în meniu ceaiuri bune sau chiar deosebite:

BUCUREȘTI INFINITEA

 Strada Dr. Grigore

Romniceanu, nr. 7

 0723.175.300

Situată într-una dintre cele mai frumoase zone ale Bucureștiului (cartierul Cotroceni), ceainăria Infinitea este o mică bijuterie. Interiorul este o aglomerare superbă de mobilier interbelic, obiecte de artă, flori și căni delicate pline cu ceaiuri aromate. Dar și terasa este deosebită mai pe timp de primăvară, când natura explodează aici, la propriu.

BRAȘOV TIPOGRAFIA

 Postăvarului 1

 0722.373.090

Oricând ai veni aici, la masă vei găsi două meniuri, unul fiind dedicat ceaiurilor, pentru că la Tipografia există o varietate mare când vine vorba de această licoare. Deci, nu e o idee rea să-ți începi unele dimineți aici cu un ceai, în loc de cafea.

CLUJ DEMMERS TEEHAUS

 Piața Unirii 9

 0731.307.897

Demmers Teehaus este o ceainărie care a făcut istorie în

Cluj, având în vedere că a împlinit 15 ani de la deschidere. În tot acest timp a strâns în jurul ei o comunitate care pasionată de ceaiuri și de toată cultura din jurul acestei licori.

TIMIȘOARA

ALICE KYTELER

 Piața Unirii 9

 0721.884.937

Numele acestei cafenele face referire la prima persoană care a fost condamnată pentru vrăjitorie în Irlanda și a cărei urmă s-a pierdut, după ce a evadat înainte să fie executată. Poate a ajuns la Timișoara… Cert e că vei găsi în meniul de aici multe „poțiuni magice”, care sunt, de fapt, ceaiuri mai deosebite și servite cu multă imaginație.

IAȘI ARTE CAFE

 Mihail Kogălniceanu 11

 0770.603.850

Arte Cafe e renumit ca loc în care se strânge comunitatea boemă din oraș. E o cafenea construită din dragostea pentru artă, iar arta ceaiului este bine reprezentată aici, cu suficiente opțiuni în meniu.

CONSTANȚA BOTANICA

 Mircea cel Bătrân 129

 0736.077.136

Botanica este unul dintre cele mai frumoase locuri din

Constanța: o florărie / cafenea / cocktail bar / terasă / ceainărie. Ești doar la 11 minute de mers pe jos de plaja Neversea și e cu siguranță locul ideal pentru a începe o dimineață de primăvară cu un ceai, înainte de o plimbare pe faleză.

New York - Londra - MilanoParis Fashion Weeks... Bucureşti

artie reprezintă luna esenţială pentru pregătirea viitorului sezon, în cazul nostru toamnaiarna 2023-2024, şi totul culminează cu Paris Fashion Week. Începutul a fost însă la New York Fashion Week, iar americanii au revenit la greşeala de dinainte de pandemie, cu multe show-uri, în majoritate nume noi, care - dovedit fiind în timpul lockdown-ului - nu sunt suficient de coerente şi bine constituite ca să stea pe picioarele lor ca branduri, iar ajutorul de la Council of Fashion Designers of America, forul coordonator, nu poate ajuta prea mult, Tom Ford renunţând la a fi CEO al acestuia tocmai din cauza asta. Revenirea acasă a lui THOM BROWNE şi ALTUZZARA şi pe podium a fetelor de la RODARTE sau constanţa remarcabilă a celor de la PROENZA SCHOULER ori a lui MICHAEL KORS nu sunt de ajuns pentru un program cu sute de prezentări.

LONDRA continuă să se caute, mai rezervată în ceea ce priveşte avangarda tânără, pentru care era renumită, mergând acum spre formule de show şi promovare mai conservatoare, dar mai sigure. Remarcăm aici prezenţa tânărului designer ANCUŢA SARCA, cu linia ei de încălţăminte, chiar în calendarul oficial. În rest, dacă aceiași ERDEM, ROCKSANA, SIMONE ROCHA, DAVID KOMA, CHISTOPHER

KANE, cândva tinere talente, acum staruri

refolosite insistent pentru gloria modei engleze, continuă să ţină capul de afiş, e puţin. Mai sunt de remarcat, poate, RICHARD QUINN

şi J.W ANDERSON, revenirea lui JULIEN

MMACDONALD şi reinventarea BURBERRY. Respect pentru susţinerea designerilor talentaţi din Ucraina!

MILANO, însă, a strălucit! Dacă Parisul nu ar avea pleiada de case de modă clasice şi avangarda japoneză şi belgiană, Capitala italiană a modei ar ataca poziţia fruntaşă în sistemul internaţional de profil. „Trădaţi” de VERSACE, ce a preferat să lanseze noua colecţie la Los Angeles, au avut un suflu creativ extrem de intens, prin ANTONIO MARRAS, DISEL, FENDI, ALBERAT FERRETTI, ROBERTO CAVALLI, GIORGIO ARMANI, ETRO, PRADA, MOSCHINO, TOD’s, GUCCI, JIL SANDER, FERRARI, FERAGAMO, DOLCE & GABBANA, BALLY, MISSONI, BOTTEGA VENETA, în ordinea intrării în scenă, toate de un real succes.

PARIS FASHION WEEK a încheiat balul marilor evenimente din fashion cu un nou sezon de excepţie, brandurile „istorice” nefăcând rabat de la calitate şi creativitate, păstrând Parisul în vârful modei internaţionale. Show-uri ca DRIES VAN NOTEN, PACCO RABANNE (RIP, Maestre!), BALMAIN, OFFWHITE (continuă fără Virgil Abloh), CHLOE, GIVENCHY, RICK OWENS, SCHIAPARELLI (premieră), LOEWE, YOHJI YAMAMOTO, HERMES, ELIE SAAB, ALEXANDER McQUEEN (revenit), VICTORIA BECKHAM (nou), LANVIN, BALENCIAGA (light), PIERRE CARDIN (premieră), VALENTINO, LOUIS VUITTON, SACAI, DUNDAS şi CHANEL au fost tot atâtea reuşite. Futurismul şi tehnologia au devenit mainstream, creativitatea a fost la cote înalte. Viitorul sună bine. BUCUREŞTIUL… încă dormitează. Poate în aprilie?!

Parfumul lunii aprilie: AVANT et APRÈS

by Isabey, prin ELYSEE

Perfumery

Parfumul este unul lansat cu doar câteva luni în urmă, în 2022, fiind considerat principial de damă, floral-lemnos, cu accente foarte moderne. Inclusiv flaconul alb cu scris auriu este gândit să emane o stare de bine, de optimism, de primăvară eternă şi de profundă speranţă în viitor, bazându-ne pe experienţele acumulate intens în trecut... de aici atemporalul „AVANT et APRÈS”, esenţa ideii parfumului.

Conceptul pleacă de la ideea că „Viaţa este o sumă de întâlniri ce creează întotdeauna praguri, portaluri, esenţiale deseori - un înainte şi un după”.

AVANT et APRÈS e conceput ca aroma dulce-sărată a două inimi care se iubesc. Care-şi creează propriul şi magicul, senzualul şi romanticul... înainte şi după. Aroma transmite cu eleganţă feminitate şi caracter. Întreg universul olfactiv evocă albul, solarul, speranţa în viitor, o aromă contemporană sofisticată şi fresh simultan. Totul este emoţie pură strânsă într-un flacon, amintire şi viziune asupra viitorului luminos împreună, sincronizate unic. E ca o plimbare pe faleză, narcotic şi proaspăt simultan, îndrăgostit profund şi încărcat de emoție radiantă.

NOTE

Note de vârf: floare de frangipan şi frezii

Note de mijloc: floare de ylang-ylang/ iasomie sambac/ ulei de monoi şi floare de portocal

Note de bază: vanilie / mosc / răşină benzoică şi ambroxan

Spirits Award, aprilie 2023:

Gin „Salcombe Rosé Sainte Marie”

SALCOMBE este numele portului în care se fabricau cele mai rapide corăbii ale secolului XIX (1820-1880). Asta era esenţial pentru acea perioadă, întrucât jalona rutele maritime importante pe unde se aduceau mirodenii şi fructe proaspete în întreaga Anglie. Apoi, numele a fost preluat de o remarcabilă distilerie de gin din Devon, singura de pe glob cu direct acces la mare.

Numele complet al ginului, Salcombe Rosé Sainte Marie - unicul gin din lume multipremiat la categoriile speciale de Botanics şi de Pink Gin -, este dat de un renumit far de la intrarea de sud în Portul Marsilia, la acea dată punctul în care se încărcau majoritatea acestor mirodenii speciale şi fructe pentru a fi transportate pe insula Marii Britanii.

Este un gin inovativ şi pur - fără nici un adaos -, creat să aducă aproape de noi atmosfera Mediteranei franceze, cu prospeţimea, vibraţia, lifestyle-ul şi aromele sale unice. A fost creat exclusiv prin distilarea plantelor şi ingredientelor naturale, accentul fiind pus pe ienupărul macedonean (rar!), angelica și căpșune, coajă proaspătă de portocală şi de lămâie, petale de trandafir, lămâiţă, flori de portocal, piper roz şi fructe roşii, de aici şi nuanţa roz, cu totul specială.

Marie este gândit ca un moment de graţie, ca aperitiv sau digestiv perfect la începutul sau sfârşitul unei mese interesante pe plajă, terasă sau la piscină... într-o primăvară înflorită sau o vară intensă pe Coasta de Sud. E un gin excepţional, fresh şi elegant, modern şi răcoritor, ca o amintire frumoasă.

Salcombe Rosé Sainte

ERIC ARDELEANU Designer de bijuterie la o vârstă fragedă

Eric Ardeleanu are doar 16 ani și este designer de bijuterie contemporană. Are o pasiune pentru bijuterii transmisă de la femeile din familia lui și a început să facă singur brăţări din cupru. Din 2022, și-a dorit să cunoască mai multe despre manufactura bijuteriei, așa că s-a înscris la Școala de Bijuterie contemporană Assamblage și a creat propriul brand de bijuterie, „Vise în argint”.

Cum ai început să faci bijuterie contemporană?

Realizez bijuterii de la 14 ani, acum am 16. Bijuteriile m-au pasionat de la o vârstă destul de fragedă, observându-le la mama, la surorile și la bunicile mele… pot zice că am crescut înconjurat de o mulțime de bijuterii!

Prin 2020, am început și eu să le port, dar în căutarea lor am întâmpinat dificultăți.  Negăsind piese care să mă reprezinte, m-am apucat în vara anului 2021 să realizez brățări din cupru. Nu a fost ușor, am învățat de pe YouTube tehnica în cupru, iar munca o făceam în curte, pe o masă improvizată din paleți, susținut de țânțarii și de soarele de august. Intrând în 2022, mi-am dat seama că aș dori să aflu mai multe despre confecționarea bijuteriilor, iar de ziua mea le-am cerut părinților un curs de bijuterie contemporană, aventura începând atunci!

Care este prima ta colecție și care e povestea ei?

Prima mea colecție este intitulată „cincisprezece” și este constituită din toate piesele realizate la 15 ani. Mereu am dorit să-mi transpun ideile și felul meu de a fi în bijuterii, iar în acest mod, fiecare poate observa stările și evoluția mea odată cu trecerea timpului. Pe suprafața fiecărei piese puteți găsi un mic 15 sau, acum, un 16, povestea piesei fiind dezvăluită cu un mic număr.

Care sunt temele abordate în bijuteriile tale?

Inspirația o găsesc pretutindeni, în formele care ne înconjoară, în trăirile care mă definesc, în natura sau în conversațiile cu oamenii dragi. Tema abordată în fiecare piesă este diferită, în spatele fiecăreia stând întodeauna emoția.

INTERVIU DE ALEXANDRA BUJENIŢĂ

Mama ta poartă bijuterii? Ai creat ceva pentru ea?

Mama este înnebunită după bijuterii! Una dintre primele piese făcute de mine a fost creată special pentru ea. Este un inel care se prelungește pe două degete, cu un vas mic din argint, care este texturat și are un mic punct oxidat, acesta reprezentându-mă pe mine în lumea ei. Mereu o văd purtându-l, alături de un inel pe degetul mic, un alt preferat de-al ei.

Care crezi că e piesa care te reprezintă cel mai bine?

Aș zice că piesa care mă reprezintă cel mai bine este ultima brățară pe care am făcut-o, aceasta fiind și ultima piesă făcută la 15 ani. Este masivă, pe suprafața ei aflându-se trei petice, fiecare cu o altă semnificație.

Este piesa la care am lucrat cel mai mult… având peste 20 ore de muncă în spatele ei. Ideea ei mi-a venit fix când adormisem, iar de teamă că o voi uita, m-am trezit, am aprins veioza și am schițat-o rapid în carnețelul meu.

Cum te vezi peste 10 ani?

Peste 10 ani sper să îmi fi îndeplinit visele în argint. N-am de unde să știu ce îmi va rezerva viitorul, singurul lucru cert este că, atâta timp cât creez, sufletul îmi va rămâne copil.

Numește trei designeri pe care îi admiri.

Printre designerii mei preferați se numără Robert Lee Morris, Sonny Linden și Evan Sugerman. Cu aceștia rezonez cel mai bine, ca stil, piesele masive și impunatoare

fiind elementul  nostru comun. Bijuteriile masive nu sunt pentru toată lumea, dar atunci când îți găsești oamenii care le apreciază și le poartă, simți o bucurie aparte.

Te gândești să participi la Romanian Jewelry Week?  M-am gândit să particip la Romanian Jewelry Week, dar deocamdată nu am o idee conturată în minte. Trebuie

să mă axez mult pe partea creativă, pentru a realiza diferite piese care să-mi inoveze stilul și să mă aducă la un alt nivel. Sunt sigur că voi participa la o ediție din ROJW, factorul decisiv fiind timpul în care pot confecționa piese care să se ridice la nivelul așteptărilor voastre și ale mele. Așadar, fiți siguri că ne vom întâlni, anul acesta sau în 2024!

Editorial de ALIN GĂLĂŢESCU

BEST OF ROMANIAN DESIGNERS

Ca în fiecare nou Sezon de Fashion, am făcut o selecţie dintre cei mai creativi designeri români ai momentului şi le-am propus să descoperim împreună cele mai reprezentative noi look-uri ale primăverii şi verii anului 2023, specifice fiecărui designer în parte şi noii sale colecţii.

Au răspuns invitaţiei 12 designeri inspiraţi: ALEHA TONCEA/ ALEXANDRA CALAFETEANU/ MARY STEN by Mariana Stan/ SIMONA SEMEN/ CERA MIHAILESCU/ IE CLOTHING/ DENIS PREDESCU/ RALUCA SOARE/ FENA CLOTHING / CLAUDIA ROWLINGS / ANTONIA NAE şi UNDERFLIRTY by Cristina Oprea.

Shooting-ul a avut loc într-o locaţie inedită, partea necunoscută din spatele scenei Sălii Palatului şi acest cadru, o zonă inaccesibilă publicului, a fost deschis special pentru noi, drept urmare mulţumim conducerii Sălii Palatului pentru cooperare.

Echipa: Concept şi Direcţie Artistică - Alin Gălăţescu/ Fotograf - Ciprian Strugariu/ Model - Alexandra Monika

Tărâm de poveste Haita Land

Frank Lloyd Wright

Tipurile de locuințe care se construiesc în zilele noastre pot fi categorisite în multe feluri, în funcție de stilul arhitectural, dimensiune, specific local geografic și cultural sau alte criterii de formă sau funcționale. Pentru locuințele individuale, în România încă predomină casele cu un nivel, cu suprafețe generoase și anexe care să răspundă la nevoile gospodăriei. În acest peisaj apar și altfel de proiecte atipice, din punct de vedere funcțional și structural. Din rațiuni economice, dar și de rapiditate a execuției s-au căutat soluții diverse. Unul dintre răspunsurile la această frământare a proprietarilor de teren care își doreau o locuință ieftină, funcțională și rapid de executat este fenomenul tiny house.

„În primul rând, natura a furnizat materialele pentru motive

arhitecturale... bogăția ei de sugestie este inepuizabilă, bogățiile ei, mai mari decât dorința oricărui om.”

DESIGN / ARHITECTURĂ

Apărut în SUA pe fondul crizei financiare, din nevoia de a realiza locuințe cu minimul de funcțiuni, conceptul de tiny house s-a transformat în unul dintre cele mai atractive curente actuale. Inițial, acestea au fost concepute pentru a fi construite pe roți, cu dimensiuni restricționate de gabaritele șasiurilor ce servesc de bază, în așa fel încât să nu necesite autorizații de construire. Variantele așezate pe fundații păstrează dimensiunile extrem de reduse și, în general, un singur nivel. Cu toate că aceste construcții necesită autorizație de construire, rămân totuși căutate, datorită structurii funcționale inedite.

Locuințele se apropie de multe ori de designul de produs, punând la încercare creativitatea arhitecților și designerilor în a valorifica fiecare centimetru din spațiul interior.

Succesul acestor mici bijuterii amplasate în mijlocul naturii a inspirat și investitorii în turism, preluând conceptul și oferind experiențe unice de cazare. O

soluție salvatoare în perioada de pandemie a fost această tipologie de locuire temporară independentă, potrivită atât pentru concedii în cuplu sau familie restrânsă, cât și pentru soluții de lucru remote.

Un loc perfect pentru a experimenta o astfel de locuință se găsește în inima munților Călimani, pe hotarul cu Rezervația, într-un ansamblu inedit de opțiuni de cazare. Țara Dornelor concentrează tot ce e mai de preț și recunoscut din Bucovina: peisaje montane memorabile, natură sălbatică, univers rural autentic, tradiție, istorie și, nu în ultimul rând, adevărate surse de bunăstare - mâncare naturală, ape minerale, aer curat. Aici este amplasat Haita Land, un proiect care își propune să umple un gol din turismul local, completând oferta din zonă cu un complex turistic cu locații inedite și exclusivitate.

Pridvor și Sihastru sunt primele 2 căbănuțe de la Haita Land, construite în stil nordic și au intrat pe piața turismului românesc într-un moment în care nu existau foarte multe astfel de opțiuni de cazare la noi – probabil de aici și succesul lor.

Conceptul Pridvorului pornește de la ideea de conexiune cu natura, prin ferestrele mari, care îți stârnește confuzie în prima jumătate de secundă, după ce intri: „oare sunt înăuntru sau afară?”. Prima cabană construită pe proprietatea generoasă reflectă dorințele beneficiarilor de a avea vedere și acces nestăvilit spre munți, linii moderne trasate din lemn și interior minimalist, care să asigure confortul căutat în mijlocul oricărei metropole. Cu o capacitate de până la șase oaspeți cabana este structurată pe două niveluri funcționale, cu spații de dormit la mezanin și în zona de parter. Terasa generoasă este amplasată suspendat față de terenul în pantă. În interior predomină lemnul, folosit atât ca material de placare a elementelor structurale: pereți, tavan, pardoseală, cât și ca material principal de mobilier. Elementele de contrast metalice, vopsite gri sau negru, și texturile moi ale elementelor textile pun în valoare și mai mult nuanța plăcută a acestuia.

Cabana Sihastru a fost gândită de designerul Ana Hodan, într-o idee asemănătoare de unire cu natura, dar în același timp, de intimitate și singurătate. Sihastru este un tiny house, perfect pentru oamenii care își doresc să petreacă timp de calitate cu muntele și sinele. Plecând de la concepul tiny house, Sihastru este așezată subtil și cuminte între brazi și are scopul de a pune în valoare cadrul natural, concentrând atenția utilizatorului spre munte printr-o imagine „scenografică” bine punctată, care se schimbă cu fiecare anotimp, decupată cu ajutorul unei vitrine generoase. Construcția, minimală și firească, definită printr-un volum compact din lemn așezat pe o platformă ușor ridicată de la cota terenului natural, tot din lemn, propune experimentarea unei senzații de plutire, punctată prin exluderea voită a balustradelor perimetrale, așa cum ne explică arhitecții Larisa-Georgină și Sergiu Popa, autorii ansamblului.

Căsuța este structurată pe un nivel și supanta, folosind fiecare spațiu pentru elemente funcționale. Zona de dormit beneficiază de o priveliște spectaculoasă și lumină zenitală și este accesată din spațiul de zi pe o scară rustică. Structura acesteia este detașată de peretele vitrat pentru a amplifica percepția volumului interior. Cromatica specifică arhitecturii nordice, cu contrastul între nuanța caldă a lemnului și gamele de gri și negru ale tapetului și detaliilor de mobilier, se regăsește în amenajarea interioară.

Pe unde se mai plimbă milenialii?

Cei care decid care sunt trendurile în materie de destinații turistice la momentul actual sunt milenialii şi pentru că acestora le place să își planifice vacanțele în avans, mai jos sunt câteva locații potrivite gusturilor lor și nu numai.

Primul pe listă este clasicul, dar șicul Paris. Deși este unul dintre cele mai scumpe orașe din Europa, Parisul reușește să atragă un număr impresionant de turiști anual. Printre cele mai populare atracții se numără: Montmartre, Moulin Rouge, Centrul Național de Artă și Cultură Georges Pompidou și Muzeul Luvru. De pe lista de obiective nu poate lipsi Disneyland-ul, pentru a explora nostalgia desenelor animate preferate, sau trenul către Versailles, pentru a descoperi o parte esențială a culturii franceze. Parisul este cel mai des frecventat de cupluri, pentru atmosfera romantică binecunoscută. O altă destinație populară din Franța este Luberon, o regiune a Provenței celebră pentru peisajele pe care le oferă turiștilor cele trei lanțuri muntoase: Luberonul Mic, Luberonul Mare și Luberonul de Est. Pe lângă oportunitatea de a posta acea fotografie care să atragă doar laude, Luberon este destinația perfectă pentru cei care caută o vacanță liniștită, relaxantă.

Mergem foarte puțin înspre est și ajungem în Puglia, Italia. Pentru cei care vor atât o vacanță la munte, cât și la mare, Puglia reprezintă o destinație perfectă întrucât, reușește să le îmbine pe ambele. Pe lângă plajele suberbe și peșterile misterioase, regiunea oferă turiştilor și câteva coline demne de escaladat. Nu vă închipuiți că se fac drumeții în această regiune, dar veți avea parte de destule momente în care vă puteți cățăra pe diverse roci. Puglia găzduiește, de asemenea, câteva orașe fermecătoare, cum ar fi orașul alb Ostuni, numai bun de a fi instagramat. Tot în Italia, milenialii preferă să meargă în Positano, un oraș la fel de instagramabil precum Puglia.

Paris

Puglia

Puțin mai la nord-vest ajungem în Amsterdam, locație preferată de acei mileniali cărora le place viața de noapte. Pe lângă celebrul Red Light District, orașul este renumit și pentru Muzeul Van Gogh sau celebrele canale pe care te poți plimba cu barca. Poate cel mai important aspect în alegerea Amsterdamului de către mileniali ca destinație turistică este gradul de toleranță a locuitorilor față de comunitatea LGBTQ+. Ceva mai la est dăm de un oraș cu o puternică încărcătură Berlin. Celebru pentru zidul său, Berlin atrage anual un număr impresionant de consumatori de bere. Orașul reprezintă o alegere bună și pentru cei ce călătoresc singuri, acesta având numeroase cluburi de noapte underground sau pentru faimosul muzeu de sub pământ: Berliner Unterwelten.

Malta este o altă destinație populară a milenialilor. Pe lângă frumusețea pe care o oferă Valetta, fostă capitală a culturii, în Malta, turiștii se pot bucura de sesiuni extraordinare de scufundări, în care pot observa, pe lângă corali și vietăți acvatice, diverse corăbii scufundate sau celebra epavă feniciană. Pe de altă parte, pentru acei turiști care își doresc o vacanță tropicală și au și un buget ceva mai piperat, Bora Bora este alegerea perfectă. Peisajele pe care insula vulcanică le oferă sunt exact cele pe care le putem vedea pe Instagram când căutăm vacanțe pe insule. Doar ideea de a petrece o vacanță pe o insulă ar trebui să fie un motiv destul de întemeiat pentru oricine de a alege Bora Bora, dar lăsând locația deoparte, insula pune la dispoziția vizitatorilor ei o serie de activități parcă scoase din filme: de la plimbări cu ski jet-ul la mic dejunuri servite pe tăvi gigantice ce plutesc în piscină sau la întâmpinarea turiștilor cu cocktailuri tradiționale și ghirlande de flori. Dacă o călătorie care va aduce niște poze numai bune de pus pe rețelele sociale este ceea ce vă doriți, nici nu mai trebuie stat pe gânduri... Bora Bora este alegerea. Cum numai mâine nu-i poimâine și vara stă să bată la ușă, n-ar strica să aruncați un ochi cât mai curând pe la agențiile de turism că, poate cine știe, prindeți o ofertă last-minute către Malta sau Paris.

Malta

Amsterdam

Festivaluri de flori din lume: călătorind

printre culori

În fiecare primăvară, pentru a celebra frumusețea și revenirea la viață a naturii, în întreaga lume se organizează o serie de festivaluri dedicate florilor și simbolurilor pe care acestea le poartă, în funcție de cultura de referință. Având o istorie care începe încă din Antichitate și atrăgând, anual, milioane de turiști, evenimentele au devenit extrem de importante în promovarea valorilor culturale și istorice ale regiunilor pe care le reprezintă, vorbind atât despre viețile oamenilor și despre legătura lor strânsă cu natura, cât și despre tradițiile și fenomenele în care cred.

Pentru început, una dintre cele mai populare celebrări de acest tip este Festivalul Lalelelor, care aanul acesta a debutat în 23 martie și se va încheia în 14 mai. Cunoscut și sub numele de Keukenhof, el se organizează într-un parc de 32 de hectare, situat la aproximativ 30 de minute de Amsterdam, și aduce în fața vizitatorilor peste 7 milioane de lalele, narcise, crini, zambile, iriși, lăcrămioare și trandafiri. Chiar dacă festivalul adoptă, în fiecare an, o temă diferită (regăsită în instalațiile și decorurile construite), în 2023, organizatorii au decis să ofere creatorilor libertatea de a vorbi, prin arta lor, despre lucrurile care reprezintă cu adevărat ceva pentru ei, renunțând la temele impuse.

Odată cu Festivalul Lalelelor, pe 22 aprilie, spectatorii vor putea participa și la Parada Bloemencorso, unde, prin intermediul grădinarilor, floriștilor și artiștilor, se vor putea bucura de aranjamentele ce vor lua forma animalelor, personajelor din desene animate

sau construcțiilor arhitecturale, plasate în jurul Grădinii Keukenhof, alături de muzică live și dansuri tradiționale.

Un alt festival cu o puternică amprentă culturală este și Ueno Cherry Blossom Festival, din Tokyo, care anul acesta poate fi vizitat până pe 11 aprilie. Cunoscut în special pentru frumoasele flori de cireș japonez (sakura), care acoperă parcul Ueno prin intermediul a

Foto: Seeker

sute de mii de cireși, și pentru evenimentele organizate în jurul lor, precum picnicurile ce au loc sub copacii înfloriți, paradele tradiționale, concertele de muzică și dans, expozițiile de artă, nenumăratele localuri tematice (care servesc mâncare japoneză) și focurile de artificii, festivalul este un moment dedicat fragilității, unicității și efemerității vieții, florile de cireș înflorind o singură dată pe an, pentru aproximativ 14 zile.

Mai departe, în Marea Britanie, Chelsea Flower Show are o istorie care începe în anul 1862, cu dorința Royal Horticultural Society de a promova arta grădinăritului. După ce în anul 1913, festivalul a fost mutat în locația Chelsea Royal Hospital (unde are loc și în prezent, între 22 și 27 mai), începând să fie vizitat și de Familia Regală (tradiție menținută și astăzi), el a devenit unul dintre cele mai așteptate evenimente ale primăverii. Anul acesta, vizitatorii se vor putea plimba prin locații realizate de designeri (concept denumit „gardening theatre”), în care vor exista mii de flori diferite, folosite pentru discuțiile despre importanța naturii în locuințele noastre, și vor fi primiți în spațiul Discovery Zone (unde se va vorbi și despre cum este lumea afectată de schimbările climatice), dedicat importantului rol pe care știința îl are în horticultură.

Dacă ne mutăm în Italia, în orașul Noto, Infiorata di Noto este un festival organizat anual, în weekendul dinaintea sărbătorii Corpus Christi (19-23 mai). Având și o componentă religioasă, evenimentul are

rolul de a pregăti, din punct de vedere vizual, orașul pentru obiceiurile practicate în timpul celebrărilor, strada Via Corrado Nicolaci reprezentând punctul central, acoperită în întregime de mozaicuri formate din flori multicolore, petale, frunze și alte materiale vegetale. În timpul festivalului, străzile orașului sunt aduse la viață de muzică, dansuri și activități tradiționale, în timp ce seara sunt luminate cu ajutorul lumânărilor. În 2023, tema festivalului va fi orașul Noto în cinematografie, amintind de producții precum Malèna, Tony Arzenta sau The White Lotus.

Alături de evenimentele menționate mai sus, nu putem uita nici de Virginia’s Historic Garden Week, care plimbă spectatorii prin casele și grădinile tradiționale din statul american, Biltmore Blooms, ținut într-o locație istorică din Carolina de Nord, construită de George Vanderbilt și decorată cu peste 1000 de orhidee, sau de Flower Carpet of Brussels, cu care ne vom revedea în 2024, fiecare spațiu cultural având astfel parte de propria sa celebrare a simbolurilor primăverii.

Foto: Forbes

Foto: Riserva Vendicari

Foto: Biltmore Company

„HIEROGAMIE –Incantaţii”, de JEZEBEL

În martie ne-am fi aşteptat la o explozie de evenimente de modă, fiind început de sezon şi deschidere maximă pe domeniu în preocupările publicului, dar nu a fost aşa. Piaţa românească ascunde tare profunde, în care doar punctuale lansări de brand mai mimează o viaţă estetică, altfel mult încetinită, şi de-abia din aprilie putem vorbi de o reală şi autentică trezire a zonei de fashion. O să fim acolo... multe o să le şi creăm.

Până atunci, evenimentul cel mai complex şi mai interesant din domeniul lifestyle-ului autohton, al zonei rarisime de arte în dialog, a fost multi-spiritualul şi multi-culturalul „HEROGAMIE - Incantaţii”, al uber-talentatei Jezebel, ajutată de o echipă de elită. Într-o seară magică am fost scufundaţi în veşminte simbolice... Rochia emblematică purtată de JEZEBEL / Accesorii fascinante, cu poveşti ascunse profund, ale MARIEI DIMA / Sunete sacre: CRISTIAN DRAMBA (instrumente de suflat), COSMO (percuţie) şi invitatul special ALI RAHIMI (versuri cu har din RUMI) / Creaţii efemere în „nisip-poveste” revelate de MARIANA PACHIS / Picturi inspirate ale lui AMMAR ALNAHHAS

/ Dansuri integrative ale unui magistral Aalima, Derviş-Rotitor femeie foarte rar apărând în public: SARA. Şi, bineînţeles, „incantaţiile”, dansurile sacre, legendele sonore şi gestuale, extatice şi cuprinzătoare, luminoase şi integratice, şamanice sau din creştinismul atemporal, ale fascinantei JEZEBEL.

De mulți, mulţi ani nu am trăit un asemenea amestec intens de arte manifestându-se simultan, într-un sincronism exploziv, dar şi liniştitor, abisal, dar şi ultra-uman, în tandem. A fost asemenea unei „NUNŢI CELESTE”, chiar în ajunul perioadei în care astronomic este celebrată. Nunta Cosmică se defineşte drept perioada de timp în care Soarele şi Luna se află simultan în poziţiile lor de exaltare. Acest moment se produce o singură dată pe an, atunci când Soarele tranzitează zodia Berbecului, iar luna se află în zodia Taurului. În intervalul de Nuntă Cosmică, forţele Soarelui (Principiul Masculin) şi ale Lunii (Principiul Feminin) se află la cea mai înaltă cotă de manifestare exterioară, terestră, spiritualizant profund, o uniune a Forțelor Universului prin intermediul omului.

Dacă ne focusăm pe rochia roşie, tricotată asemenea unei plase pescăreşti, în care jocul de gol şi plin avea semnificaţii aparte, creată de KNITTED LULLABY+OANA VASILOIU special pentru acest spectacol unic a lui JEZEBEL, simbol iniţial al focului integrativ, regăsim în ea, în zonele de nefinisare, conexiuni cu figura ancestrală a Femeii Universale, MAMA absolută, femeia care stabileşte împreună cu Principiul Masculin ECHILIBRUL universal, liniştea născătoare de spiritualitate, regăsire de sine şi înălţare emoţională. E o dorinţă de eliberare a femeii, nevoită să se ascundă secole întregi practicând meserii şi arte pe ascuns. A venit momentul asumării totale. Tricotatul ei larg duce către ideea de reţea, de conexiune a tuturor elementelor vieţii şi sacrului, e un joc de fragilitate şi putere specific feminin. E acel năvod sacru, al pescarilor lui Iisus, căutători ai peştilor, simbol al creştinismului timpuriu, integrare a FOCULUI cu principiul universal al APEI. Apare şi starea de conexiune cu PĂM NTUL şi cu AERUL prin derivaţia ei din basmele româneşti din vremuri imemorialeFata săracului cea isteaţă - în care ea vine „Nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe lângă drum”, fiind astfel mai degrabă o călătorie iniţiatică prin elementele fundamentale spre sine şi spre univers, în care femeia e un potir magic între cer şi pământ, preluând şi dăruind mai departe.

La fel de simbolică este aici şi fusta DervişuluiRotitor. „Când privești un dervish rotitor, cel mai probabil, primul lucru care îți captează atenția este fusta specifică acestui dans ritualic, ce se deschide precum o floare albă, animată și dinamizată de vortexul extatic al iubirii”, cum ar spune Rumi. Această „fustă” a dervişilor are, de

fapt, o simbolistică amplă, adânc înrădăcinată în tradiția sufită. Misticul sufit conștientizează că sufletul său e un strop din oceanul nețărmurit de lumină divină, iar orice picătură tânjește să se reunească și să se dizolve înapoi în sfera ei de origine. Pentru aceasta, curajosul călător pe cărarea sufită știe că nu poate cuprinde în vasul îngust al eului său nemărginirea oceanului prezenței preaiubitului. De aceea, carapacea trebuie spulberată, coaja egoului trebuie sfărâmată prin „moartea de dinainte de moarte”. Evenimentul devine astfel total, integrativ, folosind artele ca forţe ale divinului transpus prin uman spre universal, spre cosmos, spre sine.

„HIEROGAMIE - Incantaţii”, de JEZEBEL, a fost un astfel de moment de har, o stare de graţie ce a marcat nu numai o lună de evenimente, ci ideea de „eveniment” în sine, de Multi-Art, de căutare profundă a umanului, într-o lume atât de complexă şi de complicată şi, simultan, o parcurgere de stări şi revelaţii pe toate palierele de expresie artistică şi spirituală, evoluate până spre esenţe înalte.

www.zilesinopti.ro

Kunihiko Morinaga:

În anul 2003, bazându-se pe legătura dintre A Real, Unreal și Age (și pe modul în care cei trei termeni se completează unul pe celălalt în era contemporană, prin intermediul tehnologiei), creatorul japonez Kunihiko Morinaga a înființat casa de modă Anrealage, cunoscută, astăzi, pentru abordarea sa inovatoare și experimentală în ceea ce privește designul, materialele și experiența consumatorului cu produsele.

Introducând țesăturile cu proprietăți fotocromatice (care se schimbă în funcție de lumină), cu aproape un deceniu în urmă, în anul 2021, Anrealage a colaborat cu Fendi pentru a folosi tehnica într-o colecție ce a inclus, alături de o linie de sportswear, și o reinterpretare a faimoasei genți Peekaboo.

Anul acesta, Kunihiko Morinaga s-a folosit din nou de tehnologie pentru Paris Fashion Week, când, în show-ul din Théâtre de la Madeleine, a integrat tehnologia folosind, pentru prima dată, blană sintetică, dantelă, catifea, tricotaje și satin, care au căpătat, odată cu luminile UV, nuanțe de galben, roșu, albastru și mov. Întregul spectacol a avut în centrul său și un concept filosofic, provenit din teoria germană Umwelt: percepția asupra mediului înconjurător este definită de capacitatea noastră de a înțelege, iar lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi la prima vedere.

Alături de țesăturile speciale, casa de modă a

dezvoltat o tehnologie de imprimare 3D, prin care hainele capătă modele tridimensionale, și o aplicație mobilă, ce permite utilizatorilor să descopere detaliile ascunse ale pieselor prin intermediul unui filtru de realitate augmentată. În anul 2022, Anrealage a lucrat împreună cu animatorul japonez Mamoru Hosoda, construind o colecție dedicată anime-ului Belle (rochia multicoloră purtată de eroină este creația lui Morinaga), în care s-a folosit de tehnologia 3D (spectacolul a fost ținut în metaverse) și de materiale reflectorizante. Produsele au fost comercializate, mai târziu, sub formă de NFT-uri și cumpărate de NFT Naruto Museum pentru aproximativ 350.000 de euro.

Colecțiile sale au fost prezentate în multiple expoziții din întreaga lume, inclusiv la Metropolitan Museum of Art, din New York, și la Musée des Arts Décoratifs, din Paris, proiectul Anrealage fiind descris de designer în felul următor: „Simt că libertatea de a crea haine într-o formă digitală a extins gama de expresie mai mult decât aș fi crezut vreodată. Totuși, chiar dacă amprenta mea în modă este una tehnologizată, poate ca o reacție, viața mea privată este foarte clasică. Pentru mine, comunicarea față în față este și va rămâne, întotdeauna, foarte importantă.”

www.zilesinopti.ro

când moda și tehnologia se întâlnesc