BULEVARDUL UNIRII DIN FOCŞANI 9
Angela SILIO N
Când te aşezi cu traiul înt-un loc, acel loc se contopeşte cu fiinţa ta şi pot spune, cu mâna pe inimă, că sunt vrânceancă cu adevărat, chiar dacă sunt născută în acelaşi sat cu George Enescu, din judeţul Botoşani. Cutremurul din 1977 a fost punctul de reper pentru aşezarea cu traiul la Focşani. Tineri constructori, am ales repartiţia în aceste locuri pentru actul cunoaşterii meleagurilor unde s-a născut Mioriţa, pentru vinul bun şi pentru a construi un oraş nou. Multe amintiri îmi vin în minte acum, dar răspund provocării de a vorbi de parfumul şi poezia străzii pe care locuiesc de ani şi ani. Strada de care vorbesc era o stradă oarecare ce trecea prin centrul urbei noastre. Încet, încet parcă ştiind că vor veni vremuri „mari”, s-a transformat, a îmbrăcat haină nouă şi s-a botezat cu numele de BULEVARDUL UNIRII. Când am început să cunosc oraşul, oamenii vorbeau cu durere în suflet ca despre o iubire pierdută, de anumite clădiri dispărute în urma demolărilor. Supăraţi pe „mai marii vremii” că uneori demolau din nepăsare aceste clădiri la care ţineau mult, se linişteau la gândul că „omul e supus greşelii” . Oricât ţi-ai fi dorit, nu vedeai pe nimeni cu şublerul la ureche să măsoare durerea şi mai ales intensitatea fiecărei trăiri. Oraşul în care locuieşti, şi mai ales strada pe care mergi zi de zi, e o anume stare a cordului. Fie ploaie, fie vânt sau vreme bună, o plimbare pe strada mea îmi aduce echilibrul de care am nevoie ca să trăiesc. Primăvara, strada se îmbracă în straie de sărbătoare. Cu ani în urmă, plopii erau stăpâni de-a lungul bulevardului. Ne supăra puful lor, dar era ca un rău necesar. Cu timpul, o minte înţeleaptă ne-a scăpat de alergia pufului şi locul l-au luat castanii. E mai mare dragul să te plimbi seara pe sub castanii înfloriţi. Sunt ca nişte mirese în alb care îşi aşteaptă peţitorii. Fără cuvinte, participăm la o comuniune cu natura. Cum să nu-ţi aminteşti de Eminescu, care iubea atât de mult codrul şi natura? Coloritul frumos al primăverii este întregit de alb-roşul trecerilor de pietoni, ca nişte mărţişoare care te atenţionează, mai ales la orele dimineţii, că traficul e sufocant şi oamenii mai lucrează. Strada, ca şi poezia, o înţelegi pe deplin atunci când o parcurgi pe jos, când te vezi cu omul faţă în faţă, nu din viteza maşinii. Aşa descoperi 165
