Mihai Cosma - Editoriale

Generozitatea, ca stradă cu dublu sens Peste veacuri, pericolul nu i-a oprit niciodată pe muzicieni din a cânta. Să ne amintim de relatările privind muzica din palatele sau piețele medievale din timpul holerei și ciumei, de trompeții, toboșarii și cimpoierii care înaintau pe câmpul de luptă alături de soldați, de cvartetul de pe Titanic, care s-a scufundat în adâncuri continuând să cânte, de transilvăneanul Valentin Bacfarc, cel care a murit de ciumă la Padova, unde se dusese pentru a cânta, de George Enescu, cel care le cânta la vioară răniților și muribunzilor din spitalele de campanie. Întotdeauna în astfel de ceasuri grele muzica a fost o necesitate, un refugiu, o alinare. Timpurile moderne, prin beneficiile tehnologiei, ne dau acum posibilitatea de a fi învăluiți de muzică acasă, intrând pe site-urile instituțiilor de concerte și spectacole, sau ascultând discuri ori radioul, prin înregistrări dăruite, gratuit, de artiști și manageri culturali.

Pe lângă acest imens beneficiu de comoditate, de gratuitate, de cantitate, de varietate, de timing, această situație, paradoxal, lovește în muzicieni într-o manieră neașteptată. Cei mai cunoscuți dintre ei, cei care alergau de la un spectacol la altul, care cântau pentru publicul din atâtea și atâtea țări, crema artiștilor lumii, fac parte din categoria liber-profesioniștilor, a celor care nu au contracte de muncă pentru salariu lunar, ci contracte pentru spectacole. Dispărând brusc și imprevizibil toate manifestările concertistice, ei nu mai pot să cânte/danseze/joace/filmeze, rămân fără angajamente deci fără surse de venit, nemaiexistând nici măcar refugiul tradițional oferit de ”evenimente” gen spectacole private, corporatiste, gale sau acțiuni aniversare ori populare.

Iar lucrurile se răstoarnă uneori la 180 de grade: invidiați de multe ori de cei din ”clasic” pentru veniturile lor, cei din ”showbiz” acum sunt primii blocați în activitate, la nivel individual dar și la nivelul companiilor producătoare de spectacole.

Sunt momente când în lume se stopează activitatea unor orchestre, coruri, se renunță la soliștii de operă și de balet, teatrul independent este în hibernare, companiile cele mai valoroase (care activau aproape fără subvenții, susținându-se din propriile realizări) rămân fără finanțare, în timp ce unii se odihnesc sub umbrela unui sistem în care contează hârtiile, prevederile valabile ”pe ramură” și nu realitatea artistică.

Din fericire, în țările în care muzica a însemnat dintotdeauna Ceva, autoritățile au conștientizat această situație și oferă ajutoare de stat celor surprinși de acest caz de forță majoră. Din acest punct de vedere, Germania dă astăzi tonul, alocând resurse bugetare masive pentru protecția valorilor culturale vii, a artiștilor de toate categoriile. Se pare că și alte guverne europene se vor sensibiliza în această direcție, înțelegând rolul culturii și fiind totodată conștiente că înregistrările video și audio nu vor putea înlocui niciodată concertul și spectacolul, forme la care se va reveni după această criză – cum s-a revenit și după Marea Depresie din 1929-1933 și după război. Și pentru a nu se pierde tot ceea ce s-a câștigat în decenii de tradiție și de excelență, artiștii trebuie ajutați și ținuți aproape, pentru a reveni imediat și pentru a fi din nou disponibili, la același nivel de performanță.

19