Mihai Cosma - Editoriale

Instituția culturii sau Cultura instituționalizată După ce, luna trecută, haștagiști, postaci și oameni de bine s-au agitat frenetic pe tema atentatului la cultură ce se punea la cale pe valea Mureșului, acum vin în valuri luările de poziție contra unor eventuale reforme în același domeniu, pe valea unuia dintre Crișuri. Încep să cred că râurile sunt de vină, mai ales aducându-mi aminte ce campanie mistificatoare a fost declanșată pe Dâmbovița atunci când, pentru scurt timp, s-a pus în practică un proiect de reformă în zona teatrului muzical.

Câteva teme reies din prezentul și trecutul recent sau mai îndepărta al acestor confruntări.

Tema ”distrugeți identitatea unei instituții de cultură” dacă faceți... așa și pe dincolo. Scoasă în față de regulă dacă se încearcă aplicarea unor reforme, propuse de un manager (în urma unei analize aprofundate și în urma studierii temeinice a opțiunilor existente). Adică ar trebui să credem că iubitorii de cultură ar trebui, de fapt, să iubească instituțiile. Să admire structura administrativă și nu conținutul cultural. Spectatorul este derutat cu discuții despre forme organizatorice, când de fapt subiectul este actul cultural, actul artistic, oferta actorilor și realizatorilor – care se regăsește exclusiv pe scenă și nu prin birourile din respectivele clădiri, ofertă care poate veni din sectorul public, din zona liber-profesioniștilor ori din mediul privat.

Statul sau autoritățile locale trebuie să ofere publicului posibilitatea de a vedea spectacole și concerte de cea mai bună calitate, cât mai multe, cât mai diverse.

Publicul nu are nevoie de instituții de stat (de ele au nevoie sindicaliștii) ci de spectacole, de producții muzicale și teatrale. La fel cum școlile nu au fost înființate pentru a se găsi locuri de muncă profesorilor ci pentru a instrui elevi, tot așa grija autorităților trebuie să țintească actul de cultură și nu crearea, susținerea sau perpetuarea unor instituții de stat doar din grija pentru salariați (dintre care s-a ajuns ca un procent imens să fie reprezentat de personal administrativ). Preocuparea pentru ”instituție” este o chestiune adiacentă, căci, după cum a dovedit-o clar societatea capitalistă spre care unii privesc cu admirație (însă doar până în clipa în care modelele ei ar interfera cu confortul personal), nicăieri nu este vorba despre instituție atunci când are loc o premieră, când admirăm rezultatul gândirii creatoare a autorului, pe protagoniștii unui spectacol sau viziunea regizorală, costumele, scenografia, luminile, performanța scenică și muzicală, emoția transmisă publicului etc. Este vorba despre talent și despre manifestarea acestuia. Publicul nu poate fi determinat să aplaude nici structurile, nici managementul, nici marketingul, nici vreo schemă economică sau de protecție socială, ci doar arta. Arta care înflorește cel mai abitir atunci când întâlnește condițiile optime. Despre care tot Occidentul ne arată că țin de calitate, de libera inițiativă, de concurență, de versatilitate, de eforturile de pregătire și de prezentare a rezultatelor. Pe Broadway niciun spectator nu caută să țină minte numele teatrului în care a intrat – oricum, acolo teatrul este o clădire de închiriat, fără structuri administrative sau artistice; iar în țara aliatului strategic nici măcar nu există Comitete Municipale/Județene de Cultură și nici măcar un Minister al Culturii. Dar spectatorul nu poate uita piesa, muzica, actorii, performanța. Ca să nu mai vorbim că sunt nenumărate cazurile în care un spectacol excepțional, foarte 54